On the Road

Nu am nimic. Nu ma intereseaza sa am nimic. Nu cred ca acel CEVA pe care il vrea toata lumea imi va face neaparat bine. Intotdeauna am considerat ca cele mai fericite perioade din viata mea au fost atunci cand nu aveam nimic. Doar iubeam... fara bariere, fara limite... Limite care toata viata ne sunt impuse de altii.

Trebuie sa merg la facultate. Trebuie s-o si termin. Been there, done that. And what?

Trebuie sa merg la munca sa-mi castig existenta, bucata de paine. Amara mi-a fost aceasta bucata, aproape la fiecare job. Amara si trista. Nu pentru ca mi-ar fi lipsit pasiunea sau din lene. Din cauza mea sau din cauza oamenilor. A tiparelor...

Fac intotdeauna ce vreau. Plec. Parasesc. Nu ma uit in urma. Visez si iubesc. Cred.

Am plecat intotdeauna din locul in care am crezut ca nu cresc, ca nu invat, ca nu ma reprezinta.

Si am fost condamnata pentru toate lucrurile astea. Sau daca cei care ma judecau imi erau dusmani, mi s-a zis ca duc o viata agitata si periculoasa. Tumult pentru nimic. Vorbe goale.

Dar nu este asa. Traiesc pentru sufletul meu. Traiesc pentru iubirea si speranta din mine. Intr-adevar cu un curaj aproape nebunesc, cum ar zice unii. Dar pentru mine nu inseamna curaj, e doar o forma a existentei, a increderii, a credintei. Sunt doar eu.

Nu am nimic. Stiu ca poate maine nu voi avea ce manca, nu voi avea unde sa ma duc... Si nu-mi este frica. Sunt fericita sa fac ceea ce imi place... sa iubesc, sa scriu, sa citesc...

Am plecat dintr-o viata simpla si concreta, am parasit totul pentru necunoscut, pentru aventura, pentru viata, in adevaratul ei sens. Cunoscutul nu-mi mai oferea nimic, nici o provocare, nici o bucurie, nici un suras. Nu ma gandesc la trecut, nu ma gandesc nici la viitor, traiesc un prezent minunat. Pentru ca asa vreau eu...

Am o anumita doza de inteligenta, am atins o treapta de cunoastere, nu fug de munca si totusi... fug. Fug de rutina, de lucruri care nu mi se potrivesc, de limite, de implacabil, de plictiseala si dezgust. Chiar daca sunt condamnata la fiecare pas pe care il fac, eu, in felul meu unic, sunt incredibil de fericita. Fericita cu propriile mele decizii, pe care nu mi le impune nimeni, nici familia, nici omul de langa mine, nici societatea. NIMENI.

Gandesc in stil mare. Visez, alerg dupa visele mele, fara sa fiu contorsionata de ele, fara sa ma traga inapoi... Daca nu le voi atinge, nu se va intampla nimic. Importante sunt viata si pasiunea si scopul. Restul e doar fum...

Stiu exact ce vreau sa am. Cand si cum. Insa daca nu se vor intampla toate aceste lucruri, nu voi ramane marcata pe viata. Viata e o surpriza si necunoscutul este cel mai frumos lucru care se poate intampla.

Iubesc oamenii. Toti oamenii. Uneori ma fac sa sufar, dar cum suferinta nu are nici un rost, uit si iert si ma simt binecuvantata sa fiu in preajma lor.

Singurele lucruri pe care nu le suport sunt dogmele, normele, limitele, bigotismul, uniformele, traditiile, actele oficiale, organele de control... si ar mai fi, dar banuiesc ca s-a inteles ideea:)

Nu vreau sa fiu ce nu sunt. Chiar daca sunt defecta, fara haz, plina de toane, inconsecventa si multe altele... Nu vreau nici macar sa par ce nu sunt. Mi-o asum! Frica exista intotdeauna, dar n-as mai avea curaj si putere daca n-ar exista aceasta frica.

Daca voi pierde, asta este. Mi-am trait viata, am invatat. Castigul este de partea mea!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...