Candlelight

Mereu consideram ca toti cei din jurul nostru sunt vinovati pentru ca nu ne-au iesit noua treburile, afacerile, idilele, amorurile... Uitam sa dezvelim oglinda din debara, sa stergem praful amintirilor si sa rememoram obiectiv, clar si limpede ce-am facut, pe cine am ranit, ce cuvinte fara noima am aruncat, la ce porti inchise am batut iarasi si iarasi la ceas tarziu de noapte.

Cand cineva iti inseala asteptarile, te superi, te incrancenezi in idei preconcepute, te inchizi in asteptari fara continut, te complaci in postura de martir, de erou parasit pe campul de lupta de niste confrati mai putin eroi si poate, mai putin idioti...

Viata nu ne da niciodata ceea ce asteptam de la ea, pentru ca nu ne este datoare cu nimic! Daca vrem ceva cu toata puterea trebuie sa smulgem de la ea, s-o induplecam, sa scrasnim din dinti, sa plangem pe umarul disperarii si sa coboram pe ferestre intredeschise atunci cand toate usile ne sunt trantite in nas.

Ma doare sa vad oameni pe care i-am iubit pan'n prasele, care m-au cunoscut ca pe fundul buzunarului de la trenciul preferat, care credeau ca a imparti patul si salariul inseamna a imparti o viata si care considera ca vina unei mototoliri a actului de stare civila e purtata unilateral, nedezvoltat.

Se zice ca o femeie care iubeste sincer, iubeste pana la moarte. Cred ca asa e! Poate cu mici exceptii, care nu fac decat sa dea greutate acestei reguli. Iubirea nu dispare, nu se evapora si sincer, din momentul in care nu mai imparti patul cu cineva, poate fi vesnica.

Respectul insa se erodeaza lent, cuvintele dor mai tare decat tradarile, nepasarile cauzeaza moarte, lipsa de incredere duce la atrofierea organelor vitale, ironiile nasc monstri, iar iubirea dispare smerita intr-un colt de memorie pe care il inchizi, arunci cheia si pleci in lumea ta.

Este foarte trist sa arunci cu pietre in oamenii care te iubesc mai mult decat viata insasi. Este foarte trist sa nu-ti dai seama de asta! Uneori importanta exagerata a propriei fapturi si mai ales, a propriei nereusite si tristeti, a propriului abandon te fac sa iti iei lumea in cap si sa uiti. Sa uiti o lume, o viata, o iubire... sa nu mai tii cont de nimic, sa acuzi, sa arati cu degetul, sa gasesti tapi ispasitori.


Uneori iti revii, iti amintesti, plangi, razi si ierti! Uneori, nu. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru oamenii pe care i-am iubit, ii mai iubesc inca, dar nu ma mai vor in viata lor, pentru oamenii care m-au primit cu bratele deschise in viata si-n casa si-n iubirea lor, pentru oamenii care imi zic mereu ca ma citesc si le fac zilele frumoase, pentru ca nu uit, dar iert si ma simt mai fericita, umana, neincorsetata de ranchiuna si de durere. Si pentru ca am taria sa merg mai departe! Desi uneori e al naibii de greu...

Un comentariu:

  1. ce naiba, scrii asa la modul general, vorbesti cu noi da' de fapt vorbesti pt tine, ca si cum te speli pe dinti... plictisitor

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...