La drum de seara

Bine v-am regasit! Va sunt datoare cu cateva aventuri si lupte pe care le-am purtat in astea doua saptamani, de cand am aterizat de la Balchik.

Drumul inapoi spre Romania nu a fost tocmai usor! Ploua infernal, nu oprea nici o masina, te mai si stropeau din cap pana in picioare. Noi mergeam pe soseaua spre Vama Veche cu ploaia siroind pe fata... In Vama - groaza de pe lume! Corturi plutind pe apa din curtile oamenilor, diversi... beti sau carand sticle de bautura, tineri, foarte tineri, umbland cu rucsacul in spate in cautare de masina sa-i duca la gara, intr-un cuvant o atmosfera sordida, inumana, josnica...

Dar nu s-a oprit aici spectacolul! Sa nu credeti ca am ceva cu acei tineri care merg in Vama de 1 mai la un spirt si o marihuana sau alte nazdravanii. NU, nu am nimic cu ei! Sunt liberi sa-si traiasca tineretea asa cum vor! E o libertate castigata de parintii lor, in definitiv!

Dar, uneori, imaginile pe care le-am vazut au intrecut orice limita. Ma voi opri aici cu descrierile, pentru ca nu vreau sa ma bag. Inca nu am copii care sa plece la Vama de 1 mai. Slava Domnului!

Nu am fost o tocilara cu nasul in carti, nu sunt de acord cu dogmele si alte chestii, prefer si eu viata traita liber, mai mult sau mai putin asumat! Mai ales la 18 ani... Am fost acum cativa ani buni la Sighisoara, in timpul festivalului de arta medievala si credeam ca am vazut atunci TOT, ca nimic nu-mi mai poate soca privirea, ca am spirit liber si vesel si al naibii de intelegator! Dar acum...

Ma rog... am mers cu un tren Constanta - Bucuresti, la clasa 1, 60 de lei biletul, 8 pe 6 locuri, iar pe hol nu se putea circula: toata lumea fusese la mare, ca sa zic asa!

Nu m-am odihnit prea mult dupa concediu si am mers pana la Iasi, cu un dor nestavilit de parinti, oras, lume, prieteni...

In afara de parintii mei minunati, nu am regasit nimic. NIMIC. De fapt, 3 zile m-am simtit mai mult rau decat bine, ciudat de straina intr-un oras care m-a nascut si crescut 27 de ani. Nu am vazut pe nimeni, nici macar "prietenii" nu si-au facut putin timp, strazile straine, atmosfera cunoscuta, dar rece si indepartata.

De abia am asteptat sa ma intorc in orasul care m-a adoptat si in care ma simt cu adevarat acasa, alaturi de oamenii pe care ii iubesc din tot sufletul meu!

Am zis ca as plange in fiecare zi din cate zile as mai avea de trait, daca ar trebui sa locuiesc iarasi acolo! Suna dramatic? Poate! Dar asta am simtit!

Nu cred ca orasul e de vina sau oamenii, ci numai si numai eu. Viata pe care am dus-o sau mai bine zis absenta unor oameni pe care i-am iubit.

M-am intors fericita, dupa 9 ore de mers cu trenul (dupa acel accident cumplit) intr-un oras care credeam ca ma asteapta cu bratele deschise... Dar asta e alta poveste!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...