Barbatul perfect

Scriam un articol despre George Clooney si ma gandeam la un prototip de barbat. Unul perfect...

Nu mi-au placut niciodata barbatii urati:), chiar daca dadeau dovezi indiscutabile de inteligenta profunda, de romantism sau originalitate. Pur si simplu, nu puteam sa ies de doua ori cu cineva neatractiv fizic.

Imi plac in general barbatii slabi, nu foarte lucrati la sala, bruneti si cu ochi expresivi. Sa para un biet mielusel pierdut, un catelus care te adora, ca apoi intr-o secunda sa fie cel mai sexy si mai fierbinte barbat de pe planeta, (care numai la lucruri curate nu se gandeste:), iar cand ne certam, sa vad pasiunea aprinzandu-se ca o flacara in ochii lui. Blandete si putere, aprig dar fermecator, dur in pat si incredibil de tandru la masa.

Toata viata mi-am dorit un barbat care sa reuseasca sa ma surprinda. Recunosc, este destul de greu... Probabil de asta nici nu s-au riscat barbatii din viata mea, pentru a nu da gres - asta ca sa nu-i consider lipsiti total de imaginatie sau chef.

As vrea sa vina acasa cu o bombonica in forma de inimioara (si da, nu glumesc, chiar daca vi se pare oribil!), cu o cutie de chibrituri pe care e scris un mesaj haios, cu o foaie scoasa la imprimanta cu diverse chestii care mi le-ar face in pat, cu o floare (deh, pt cei cu lipsa crasa de imaginatie). Sa ma anunte intr-o vineri ca trebuie sa-mi fac bagajele ca plecam la munte sau la mare sau la bunica la tara sau oriunde... (Adevarul e ca m-as topi dupa un astfel de barbat:). As vrea sa aiba idei nebunesti care sa ne puna sangele in miscare (fara sa propuna sa ne dam cu parapanta sau sa blocam liftul intre etaje - astea sunt fumate, dragilor!)

Si stiu de ce imi doresc asa ceva. Pentru ca eu intotdeauna am facut astfel de chestii. Pentru toti cei din jurul meu. M-am urcat nebuneste intr-un tren, am alergat, am cumparat, am inventat, am gatit, am surprins, am delectat...

Inseamna ca ori nu merit, ori nu am gasit omul potrivit!

Mi-as mai dori de la "barbatul perfect" sa nu puna intrebari. Eu nu pun, atunci cand simt ca nu trebuie. Nu cersesc explicatii, nu intreb nici macar din priviri, stiu ca imi va spune cu timpul, daca merita sa stiu!

As vrea sa ma tina in brate fara sa intrebe de ce suspin, sa ofteze a intelegere cand sunt necajita, sa imi plimbe mana racoroasa pe frunte, cum facea mama cand eram mica si sufeream din dragoste. Dar niciodata, niciodata sa nu intrebe "de ce?"

Nu vreau sa fiu inteleasa si cunoscuta perfect. Am mare nevoie de doza mea de mister, de paloare, imi place sa imi simt chipul acoperit de o voaleta fina. Asa ca nu veni la mine sa-mi zici chestii prozaice, ma lasa rece, ma face sa ma simt incofortabil.

Mi-as dori ca barbatul de langa mine sa fie preocupat, pasionat, sa munceasca cu drag, sa viseze, sa creada.

Vreau pe cineva care sa ma sustina, sa ma incurajeze, de care sa fiu indragostita pana la uitare. Si atunci voi muta muntii din loc. Dar cum muntii nu vor si nu vor...

2 comentarii:

  1. Ma regasesc in fiecare cuvintel. Nici eu nu inteleg intrebarea asta stupida cu "de ce". Au uneori impresia ca totul ni se intampla din vina lor sau cu ajutorul lor. Si ca atunci cand ni se naruie lumea, cu siguranta au facut ei ceva in sensul asta.

    Sunt, ca tine, dependenta de spatiul, meu, de lumea mea, de linistea aia pe care doar singuratatea ti-o ofera.

    Si sunt o feiricita. Am intalnit de ceva timp omul care imi poate oferi cam 90% din ceea ce, fara sa spun nimic, cer.

    Frumos post.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...