A prayer for the wild at heart, kept in cages















Nu pot vorbi de aici. Nu va pot spune nimic, nici macar nu pot gandi. O sfasietoare durere mi s-a cuibarit in stomac si umeri. Numai cu privirea mai cersesc uneori libertate.

Ce inseamna sa fii liber? What is your cage?

A mea e formata din iubire, atentie, bunavointa, neintelegere, pareri de rau, lacrimi, pereti care ma limiteaza crancen...

Nu pot fi eu intre acesti pereti. Mi s-a luat tot, am oferit tot, am pierdut tot. Ce este mai rau e ca am pierdut si salbaticia din mine, dragostea de viata. Oare exista macar un singur om pe lumea asta care sa ma cunoasca si care sa inteleaga macar o secunda cum ma simt si de ce am nevoie? Nimeni nu intelege de ce sufar, nu exista doctori pentru noduri in stomac si pentru lacrimile din suflet. Nu exista oameni care sa priceapa ca daca ma tin inchisa, deja m-au pierdut, pentru ca nimic nu este mai rau decat sa impui ceva unui spirit liber.

Ce astept? Probabil invierea. Astept sa vad daca portile ferecate se vor mai deschide. Si daca minunea se va intampla, imi voi lua zborul fara priviri inapoi. Asta in cazul in care aripile mele nu s-au atrofiat, nu s-au vestejit de durere, de neincredere, de regrete.

Toata viata am crezut ca iubirea te elibereaza intr-un anumit fel. Ca a fi prizonierul iubirii e un lucru bun, maret, inaltator. Nu am crezut nicicand in iubirea care iti taie sperantele, care te inchide intr-o cusca invizibila, care cantareste vantul ce-ti anima panzele, care nu crede in tine, care nu crede si nu viseaza la nimic.

Pacat ca cei din jur nu realizeaza cine sunt, ce sunt... Ca plictiseala nu e un motiv de zbor, dar indiferenta este. Nu cer nimanui sa viseze la fel ca mine, probabil nici nu s-ar putea. Dar as vrea sa fie constienti ca sunt... altfel. Ca ceea ce iubeau la inceput, ca ceea ce admirau, acum distrug. Si ca oricat de aruncata intr-un colt fara aerisire, tot imi voi gasi un dram de putere, sa inchid usa in urma mea.

Este un drum fara intoarcere. Nu poti tine prea mult sufletele salbatice si libere in custi, chiar fara chei. Ma rog fara incetare, am inventat rugaciuni fara cuvinte, doar cu lacrimi, poate candva voi simti iar briza fara seaman a libertatii.

Poveste

O fetita de 9 ani, cu parul in vant si mici pistrui pe nas se aseaza pe un scaun demodat de pe prispa casei. Se uita in jur... Ochii mari mijesc de neintelegere.

Oare ce cauta ea aici? Casa saracacioasa din spatele ei nu-i spune nimic, florile din ghivece nu-i vorbesc. Oamenii aceia care alearga tot timpul si urla unii la altii ii sunt straini. Si de ce o striga toti Monica? Acest nume oribil este imposibil sa fie al ei. Ea poate fi o Ana sau cel mult o Ana-Maria.

Pletele castanii nu-i apartin, ea este blonda cu ochi albastri, de peruzea. Lumea este mult mai frumoasa vazuta prin niste minunati ochi albastri... Si poate si cei din jurul ei ar fi mai buni daca ea ar avea ochi albastri. Pustiul acela din vecini ar privi-o altfel, nu ar mai rade de ea, nu ar mai considera ca este o simpla partenera de joaca, ci o adevarata printesa.

Si sigur ca aici este in exil. Ea are o casa frumoasa, imensa, plina cu servitori. Se plimba pe coridoarele pustii, ascultandu-si ritmul pasilor. Este cam singura, plictiseala se ghemuieste prin toate colturile, tacerile sunt lungi si vibreaza de-a lungul peretilor reci. Insa asa trebuie sa fie...

Niciodata iubita, niciodata inteleasa, niciodata mireasa...

Aici e cald. Miroase a iarba proaspat cosita si a animale domestice. Cineva se apropie si-i zambeste, intinzandu-i o cana cu zmeura. O mangaie pe obraz, ii sopteste cu alint. Si atunci ceva se indoaie in sufletul copilei. Un sentiment de nedescris pune stapanire pe ea. Ar vrea sa se detaseze, dar nu mai reuseste. Un fier inrosit ii strabate maruntaiele, lacrimi fierbinti aluneca pe obrajii palizi.

Oare aici e acasa?