Intrarea Horbotei nr 6

"Fiori prin mine umbla/ Si nu am trebuinta/ Te rog, pe tine umbra/ Sa redevii fiinta..."

Ma numesc Radulescu Caterina si am trait in Bucuresti cea mai mare parte din timp. Am cateva rude si cativa prieteni, care ma viziteaza rar. Stau intr-o zona cu verdeata, linistita, racoroasa. Suspinul pomilor ma duce cu gandul la muzica din rai. Probabil asa canta ingerii...

Nu am averi, desi casa mea in sine are o poveste, valoreaza ceva. Dar nimeni nu intelege. Ma gandesc cine va locui aici dupa moartea mea. Cine va sti sa simta mana invizibila ce te atinge pe umeri cu tristete si pace in aceasta casa?

Voi muri si nu voi putea povesti nimanui cum poate fi imblanzita umbra acestor pereti...

Ah, am trecut dincolo si va pot spune ca nu exista rai. Raiul nu-l poti gasi decat pe pamant, daca stii sa-l cauti cu adevarat. Nici iad nu exista. E doar un zbor prea linistit.

M-am gandit ca daca tot am ajuns aici sa arunc o privire la fosta mea casa. Mobila veche a fost indepartata, doar dormitorul si-a pastrat aura de poveste. Inca mai exista fotografii de-ale mele intr-un sertar. Acest lucru mi-a atras atentia.

De ce nu au fost aruncate? Toate acele poze, sticle de parfum cu esenta unei alte lumi, carti, hartii? Cine le-a pastrat si de ce?

In apartament locuieste un cuplu tanar. Am observat-o pe Ea stand in fiecare dimineata in fotoliul meu preferat, ascultand muzica si visand... Cred ca e persoana potrivita. O Doamne, ce emotii am... cred ca este intr-adevar persoana potrivita.

Iubeste casa mea, voluptatea singuratatii nu e intrerupta de nimic, visele ei se inalta ca aripile unei pasari spre mine.

Oare am puterea sa o si ascult? sa-i indeplinesc vreo dorinta...

Am fost mai atenta... am inceput sa-i simt visele. Vorbea despre carti necitite, nescrise, despre case ale caror usi o asteapta deschise, despre calatorii in lumi necunoscute, dar pline de cunoastere, despre dragoste neimpartasita, fara pasiune si despre un barbat pe care il admira in secret.

Intr-o noapte cu luna plina i-am ascultat rugaciunea. "Daca m-ar chema, m-as duce la el in genunchi, chiar daca numai pentru o noapte".

Inima mea s-a indoit ca fierul inrosit de foc si mi-am propus sa intervin. Dar daca era doar un capriciu, o toana si fata nu-si doreste acel baiat atat de mult? Eh, eu nu fac decat sa ii ofer o sansa.

M-am inecat in lacrimile ei cand a parasit apartamentul meu, stiu si acum cat de mult l-a iubit. Poate a fost singura casa pe care a simtit-o cu adevarat...

Stiu ca in saptamana in care s-a mutat, o pereche de porumbei si-au facut rost pe gemul de la baie.

Si mai stiu ca ea si-a gasit dragostea.

Nu totul sta in c...uraj

Am surprins zilele trecute o discutie, care probabil ma provoca subtil la dezbatere, despre a pleca in afara. Am preferat sa tac, desi m-au intristat unele lucruri si as fi avut 100 de argumente pro si contra.

Un coleg de birou, care pana nu demult se lauda cu fratele sau care lucreaza in Italia ca barman, castiga bine si este fericit, se intreba cum ar putea el sa plece in afara si sa o ia pe iubita din dotare cu el. Nu ca ea n-ar vrea... ci ca a invatat 20 de ani si ca nu s-ar putea, ar fi EXCLUS, sa munceasca acolo ca si chelnerita.

M-am simtit direct vizata cu aceasta problema aruncata la fileu, tinand cont ca am si eu ceva scoli, ceva experienta, ca mi-am scos prima carte de curand si am succes pe plan profesional.

Nu m-am gandit nici macar 10 secunde daca omul are dreptate.

Nu cred (si n-am s-o fac niciodata) ca viata consta intr-o functie, un salariu sau un business. Da, sigur ca educatia este importanta, dar fara experienta, cunoasterea se pierde, se evapora, nu o poti folosi la nimic.

Si nu ma refer la cativa ani de rutina la birou, ci ma refer la experientele de viata, la modul in care stii sa rezolvi problemele care apar, la cunoasterea tipologiei umane. In cateva cuvinte... sa traiesti putin.

Chiar daca am un job bun, tot ma trezesc intr-o dimineata spunandu-mi ca ma simt prea bine, prea comod. Si acesta este un lucru foarte periculos. Obiceiurile, tabieturile mai exact, nu sunt ok. In momentul in care descoperi unul, trebuie sa-l schimbi.

A pleca nu este cel mai greu lucru. Partea cu adevarat provocatoare vine in momentul cand esti doar cu tine si incerci sa analizezi ce vrei, ce poti sa faci, cum ai sa faci si unde vrei sa ajungi. Si mai ales, ce nu trebuie sa iei cu tine, din tot ce ai la indemana. Lucrurile si oamenii de care trebuie sa te desprinzi, pentru ca esti intr-o zona periculoasa de confort, de bine.

Nu doresc nimanui sa ajunga la o varsta, mai devreme sau mai tarziu, si sa regrete ca nu a incercat ceva. Eu nu vreau sa trec printr-o astfel de experienta.

Si din ce in ce mai mult mi se deschide mintea si vad dincolo de barierele celor din jur. Lupta e de nedescris, intrebarile stupide si aceleasi mereu si mereu. Insa stiu ca drumul meu este ales si mai stiu ca nu imi este frica de nimic si ca voi reusi sa traiesc asa cum vreau, sa cunosc, sa explorez, sa invat.

Iar greselile si problemele le voi depasi, le voi arata respectul cuvenit la momentul oportun.

Nu as putea niciodata sa am o functie, sa am o casa, sa fac copii si sa merg in vacante de doua ori pe an si sa fiu fericita cu aceste decizii. Viata nu e chiar atat de parsiva, incat sa nu pot face decat astfel de chestii marunte si fara nicio semnificatie.

Am incredere in mine ca doar eu pot gandi corect si evalua situatia, sa stiu ce vreau si mai ales, la ce visez. Si de fapt, m-am obisnuit cu neincrederea, suspiciunea, rautatea si prostia oamenilor. Sau pur si simplu cu dorinta de comoditate.

Daca i-as intreba ce i-ar face fericiti, stiu exact ce raspunsuri as primi. Dar daca ii intreb: "Dar dupa ce obtii ce iti doresti, ce mai faci, ce-ai mai vrea? Si dupa ce obtii si acest lucru, ce-ai sa mai faci?" sunt convinsa ca visele lor nu au fundament real, solid. Ca, din pacate, vor ramane doar vise, chiar daca unele sunt frumoase... Pentru ca siguranta si confortul le anuleaza orice putere de a lupta.

Unii sustin ca au invatat si ca nu se pot cobori sa faca o munca sub calificarile pe care le au. Sincer, o astfel de idee ma face sa rad amar. De abia asa demonstrezi ca de fapt... nu prea te duce capul si ca scolile la care ai fost, nu te-au invatat mare lucru sau n-ai stiut sa vezi esentialul.

Sa fie clar, munca iti da doar masura, instrumentul fara de care nu-ti poti plati facturile. Munca te ajuta sa castigi ca sa te distrezi sau sa-ti cresti copiii. Dupa ce muncesti 30 de ani, pe patul de moarte n-ai sa-ti amintesti zilele in care ai trudit, ci o vacanta la soare, cand i-au cazut primii dinti fiului tau sau cand ai cunsocut-o pe ea... Atunci de ce ti-ai face probleme ce fel de munca iti poate asigura astfel de amintiri?

Si este datoria noastra, ca oameni, sa exploram, sa cautam, sa intelegem si sa ne autodepasim. Crede-ma, a fi o chelnerita cu studii superioare este o arta! Arta ta de a fi om si a demonstra ca poti mai mult si ca nimic din ce este omenesc nu-ti va ramane strain...

Deci, in concluzie, studiul, invatatura, cunoastrea, munca sustinuta, evolutia, integritatea, dar mai ales, puterea de a gandi mai departe sunt singurele lucruri pe care le poti face ca sa te salvezi din starea de suficienta.