Valiza mea cu amintiri

Gara era pustie. Nu-mi venea sa cred, dupa atata zgomot, dupa tumultul multimii care ma inconjurase acum cateva minute. Am rasuflat usurata, insa agitatia din piept nu mi-a disparut. O gheara puternica ma tinea inca prizoniera spaimei. "Nu sunt decat un fulg intr-o lume atat de rece", m-am gandit suspinand, cu greutatile acestui pamant pe umeri.


Trenul nu venise. Liniile se pierdeau in departare, in acea departare in care voi fi si eu in curand. Am rasuflat inca o data din adancul sufletului. Incercam sa ratacesc dorul, sa se desprinda de mine ca un vis aprig, dulce, dar dureros. 

Frigul m-a invaluit intr-o haina de abur si abia mai puteam respira. Gara aceasta, imi spune atatea. Aici am coborat cu atatea vise impachetate in folie subtire de iluzie, aici am fugit dupa un tren ce ma ducea acasa, cand inca mai aveam o casa, de aici am plecat in prima vacanta a iubirii implinite, cu dragostea de mana. Hmm, cate a vazut aceasta gara... 

Un anunt facut la repezeala, un suierat ascutit si trenul meu se apropie. Imi reglez din nou respiratia sovaitoare si zambesc. Este primul zambet dupa mult timp petrecut cu buzele uscate si eu il daruiesc trenului.

Cineva se apropie si ma intreaba daca merg cu acest tren. Nu inteleg cuvintele, pricep doar nuanta plictiselii din glas si dorinta de comprimare a timpului. Ma uit confuza in jur si nu intelg prea bine ce caut aici. Pentru visele mele nu exista un mijloc de transport atat de concret, atat de clar definit. 

"AS VREA...", incep sa murmur aceeasi rugaciune pe care o rostesc cu disperare in gand de luni in zile. As vrea sa fie vara, as vrea sa fie apa, peste tot, sa aud si sa miros valurile, as vrea sa am un caine, as vrea sa fac un copil, as vrea sa fiu libera, as vrea sa plec de aici. 

O raza de soare patrunde prin acoperisul garii si imi lumineaza fata. Imi inalt capul si zambesc catre Dumnezeu: "Iti multumesc!" Eu macar am vazut, am trait, m-am schimbat. Altii nici macar nu inteleg cum e sa fii liber. Cand soarele coboara si toata lumea a plecat, raman doar eu si apa, limpede, fara sfarsit. 


Insa acum sunt prinsa in cursa. Azi am avut o alta zi ingrozitoare, dar stiu ca acest lucru ma intareste. Rugaciunile mele raman fara raspuns si de asta nu am sa-i mai cer LUI nimic. Am o groaza de cuvinte pregatite, insa semnificatia lor imi aduce lacrimi in ochi si refuz sa plang. Nu astazi... 

Trenul a plecat de mult. Pe acelasi peron a ramas doar o valiza cu amintiri.

4 comentarii:

  1. Frumos spus, desi gandurile asternute provin din suferinte si neimpliniri! Curaj si incredere, gara ramane iar trenurile sosesc si pleaca, totul e sa prindem din nou aripi sa ne aventuram sa-l luam, eventual din mers...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu e suferinta. E un dor aprig, o cautare continua, un drum pe care nu reusesc sa-l gasesc printre miile de carari...

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna, vreau sa-ti propun o colaborare, scrie-mi e mail, te rog. Merci:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna Diana,

    e-mail-ul meu este budeanu.ioana@gmail.com.

    Merci:)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...