Imposibila usuratate de a fi...

Simt o oboseala cumplita, ca atunci cand esti tradat de un om drag, de la care nu te-ai astepta nici intr-un milion de ani sa iti faca rau. Oboseala te cuprinde brusc, iti acapareaza venele si oasele, vibreaza in tine mai mult decat viata. Incerci sa te ridici, sa faci din nou ceea ce erai obisnuita sa faci, insa nimic nu mai este la fel. Si iti aduci aminte mereu si mereu gustul amar al durerii. 


M-am intors cu drag si dor la niste oameni la care am tinut enorm, pe care i-am ridicat pe piedestalul respectului si al admiratiei. Am gasit insa un gol fara limite, o rautate nedisimulata, o imposibila usuratate de a fi... 

Fiecare face ceva, nici ei nu stiu bine ce, insa incearca sa se agate de normalitatea lor, ca de o barca de salvare. Nu realizeaza ca barca are gauri si ca apa va cuprinde totul, inclusiv inima si trupul care slabit, va renunta la lupta.

Ei cred ca au dreptate. Si, intr-un fel ambiguu, incredibil de adecvat lumii in care traim, chiar au dreptate uneori. Insa acest lucru nu ii face sa isi depaseasca limitele, nu ii face sa traiasca. Dorm un somn adanc, netulburat, fara vise. Nu spera, nu au doruri, pasiunile si le inabusa in franturi de adevaruri. Isi iubesc parintii, se casatoresc la varsta potrivita cu persoana potrivita, fac copii, merg la serviciu si se tin cu dintii de el, isi duc zilele in fata televizorului, sunt turisti de sezlong pentru ca sunt prea obositi sa mai vada ceva, fac nunta pentru fiii lor si apoi se intind pe un pat si asteapta sa moara. Nu e nimic profund gresit in aceasta reteta. Dar nici nimic bun. 

Suntem oameni, cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu, ni s-au dat ochi pe care n-ar trebui sa-i tinem pe jumatate inchisi, ni s-a dat miros pentru a strabate simturile celui de langa noi, ni s-au dat maini sa apucam cu furie destinul si sa ne luam la tranta cu el, ni s-au dat urechi sa ascultam plansul fierbinte al celor care sufera, ni s-au dat picioare sa mergem cat mai departe, fara oprire, fara ezitari...

Nimeni nu ne-a trasat un drum la nastere si nu ne-a lasat nimeni mostenire un destin. Suntem singurii stapani ai fiintei noastre, singurii fauritori de viata. Realitatea imediata poate fi dura, insa unde am mai fi noi insine daca nu pe drum, daca nu intr-o vesnica cautare, intr-o vesnica regasire a noastra in comparatie cu minunile lumii?

Nu seman cu nimeni. Sunt ceea ce sunt si am inceput sa admit lucrul acesta cu tarie. Cu incapatanare. Vreau mai mult si nu mi-e rusine sa recunosc. Tanjesc dupa linistea data de o destinatie noua, de o pagina noua in viata mea, tanjesc dupa singuratate cu o patima de nedescris. Sunt foarte bolnava si imi privesc chipul in oglinda, nerecunoscand trasaturile celei pe care o vad.

Am acceptat oferta milei si acum imi iau singura suturile pe care le merit. Am zabovit prea mult intr-un loc care nu-mi mai spune nimic. Casa mea este acolo unde este iubitul meu si numai acolo. Iar daca data trecuta am plecat cu strangere de inima, acum valiza mea cu amintiri este complet goala. Incetati cu prostiile, nu va sta bine cu rautatea intiparita in suflete, nu va sta bine cu nervii intinsi la maxim, ca uneori se rup si vi se vad chipurile asa cum sunt ele.

Daca in trecut auzeam de la cineva vreun mesaj de mila, radeam cu pofta. Acum n-o mai fac. Pentru ca sunt indiferenta, total indiferenta. Daca nu reusiti sa ma intelegeti, va rog sa nu va chinuiti nici macar o fractiune de secunda sa o faceti. Pentru ca nu am niciun ban de dat pe mesajul vostru...

2 comentarii:

  1. Buna Ioana,

    a fost un timp cand imi doream sa traduc cartea lui Kundera, dar, vai, m-am inpotmolit la titlu. Ce zici de "Fulguitu' coscovitor al vietii", e mai aproape?

    RăspundețiȘtergere
  2. "The Unbearable Lightness of Being" - la asta te refereai?! Eu cand am pus acest titlu, nu m-am gandit nicio secunda la cartea lui Kundera, pe care spre marea mea rusine, n-am citit-o... M-am referit la cat de "usori" sunt unii oameni, din pacate.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...