Intoarcerea la Rebreanu

Intotdeauna, vara incerc sa-mi recreez starea primordiala de fericire din copilarie. Si in acest scop, cer ajutorul muzicii, soarelui si mai ales, al cartilor. Astfel, zilele acestea m-am intors la Rebreanu, scriitorul meu roman preferat din toate timpurile.

Stau intinsa pe un pat alb, intr-o camera straina. Este foarte cald, insa eu sunt invelita si ascult sunetele inabusite de afara. Un planset de copil, un caine care latra, cuvintele molcome ale bunicii din camera alaturata. Nu stiu daca dorm sau doar visez cu ochii deschisi, insa ma simt ca la 19 ani, cand inca mai credeam in povesti de dragoste fara sfarsit. 


Nu pot sa ma misc, bratele imi sunt amortite, capul imi vajaie si dau pagina dupa pagina din cartea lui Rebreanu, Adam si Eva. O citesc ca si cum ar fi prima oara si mi se pare incredibil de adevarata, de surprinzatoare. Cele sapte cautari, aflari si pierderi ale sufletului-pereche ma obosesc si imi dau o stare de agitatie. De ce? De ce nu ramane cu ea? De ce intotdeauna moare cineva din dragoste? Asta este de fapt singura noastra lupta pe pamant - sa cautam de-a lungul anilor si de-a lungul vietilor jumatatea care ne intregeste perfect? 

Inchid ochii si murmur ca sa nu ma auda nimeni: "Si daca nu o gasim niciodata? Atunci, ce?"


O alta zi, o alta stare - mai agresiva, dar tot atat de adanca. Citesc Ion (cartea mea preferata) si ma confund cu acel suflet chinuit de seva pamantului, de iubirea de a avea. Simt in pumn bulgarii negri de glie si datoria de a-i face ai mei, de a cladi un templu din saliva si praf, de a-mi vinde sufletul unei iubiri fara seva si de a sfarsi asa cum am inceput, tarana din tarana. Lupta nu e usoara, fiecare dintre noi vrea ceva pentru care lupta cu toata forta, dezonoarea sau constiinta macinata fin, pulbere sclipitoare dusa de vant si presarata peste lucruri fara valoare. 


Continui cu Padurea Spanzuratilor, dar realizez ca aceasta carte m-a impresinat mai mult in tinerete, decat acum. Nu mai reuseste sa-mi trezeasca emotie decat stilul literar si maestria lui Rebreanu, si nu povestea in sine. Au trecut prea multi ani, am vazut cate ceva, am trait si am suferit. Patratelele inimii nu mai sunt nescrise, nu mai au puterea sa imprime o istorie de care, uneori, suntem satui sa ni se tot aminteasca. Traim vremuri grele...

Va recomand cu drag un periplu prin opera lui Rebreanu, de dragul copilariei, al lecturii unor pagini memorabile, de dragul povestilor nemuritoare lasate mostenire de unul dintre cei mai mari scriitori romani.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...