Eat, Pray, Love - varianta personala:)

"Articol-raspuns" la provocarea celor de la Lumea Mare, cu respect si consideratie:) Intra in Lumea Mare si via Facebook! 

O ploaie rece de toamna mi-a calauzit pasii pe stradute laturalnice dintr-un cartier marginas din Milano in cautarea unui espresso fierbinte si poate, hmmm! a ceva delicios de mancare.  Frunzele...
se scuturau trist din copaci, iar oamenii disparusera complet de pe strazi, fiind duminica si deci, zi de somn, dragoste si relaxare. Totul era pustiu, pietele inchise, magazinele aveau copertinele trase, iar ploaia curgea in suvoaie pe geamurile murdare si melancolice. Ma priveam in vitrine si vedeam doar o dara a mea, un amestec inselator de sentimente si ganduri, o vesnica rascolire a simturilor. Imi scriam numele pe apa incercand sa las urme...

Si cand tristetea ameninta sa ma subjuge, am vazut  flacari jucause si am simtit un miros divin, atat de patrunzator incat m-am indreptat ca amicul lui Pavlov spre intrarea intr-o trattoria micuta si cocheta. In fata se afla un cuptor imens pe lemne in care adea focul acela jucaus, un bucatar ca in filme, gras, rosu la fata si fericit si o tanara milaneza care ne-a invitat cu respect in spate, unde erau exact 3 mese, din care una ocupata cu 5 domni care mancau de zor si radeau cu gura pana la urechi.

Ne-am asezat la masuta inghesuita si m-am gandit ca nu prea e frumos din partea acelor oameni sa rada asa zgomotos. Aproape terminasera portiile generoase de pizza si am crezut ca pleaca, insa au mai comandat cate un rand. Da, de pizza!

Ne-am ales varianta clasica, Margherita, si o picanta milaneza, Diavolo. Ne-au fost aduse in 10 minute, aburinde, cu o forma ovala si imense. Cred ca a fost cel mai tare experiment pe care l-am avut vreodata in legatura cu mancarea. Dupa cateva minute in care si eu si iubitul meu mancam cu ochii mariti de uimire si incantare, am inceput si noi sa radem, pur si simplu de fericirea de a trai si de a manca. Acolo! Iar afara iesise soarele...

Milano - Piaza Duomo
Anul trecut ma aflam in Tenerife si imi cautam cu disperare drumul. Nu ma simteam in largul meu ca emigrant, dar nu vroiam pentru nimic in lume sa ma intorc acasa. Era ceva atat de atragator in viata aceea tropicala si linistita, incat imi patrunsese in sange. Insa, spre nenorocul nostru, locurile de munca erau putine si subrede, astfel incat ajunsesem sa ma rog aproape tot timpul sa se intample o minune. 

Pe 14 octombrie 2009 am sarbatorit 2 ani de relatie cu iubitul meu si am plecat 2 zile sa ne relaxam in nordul insulei, in minunatul oras Puerto de la Cruz. Ne-am cazat la Monopol, in Plaza de la Iglesia, si dupa o noapte de sangria, muzica spaniola si dansuri pe plaja, m-am trezit in zorii zilei de duminica sfasiata pe dinauntru de frica imensa de a parasi acele locuri. Eram prinsa pentru totdeauna in causul fierbinte al insulei, vrajita, toropita de parfumurile tropicale. Si mi-am indreptat pasii spre biserica de vis-a-vis de hotel, cea mai veche din Tenerife, neagra si ridata, ca fetele insularilor batrani care intrau zambitori in lacas, la slujba.

M-am asezat pe o banca si am rostit alaturi de oamenii aceia "Tatal Nostru" in spaniola, apoi in engleza si inca o data pentru mine, in romana. M-am simtit ca un copil pierdut si regasit de familie, am plutit o vreme pe deasupra acelei incaperi avand senzatia ca ma aflu in viata altcuiva, ca traiesc povestea altcuiva. Si atunci am invatat sa ma bucur de ce am, sa fiu fericita ca am avut norocul sa locuiesc 6 minunate luni pe insula si ca atat a fost sa fie. M-am intors cu inima curata si impacata!

Parroquia Matriz de Nuestra Señora de la Peña de Francia
Eram la inceputul unei mari iubiri, insa de abia iesisem dintr-o relatie si intrasem in alta, iar toate acestea ma bulversasera peste masura. Nu stiam sa ma port, nu stiam ce cuvinte sa rostesc. Si atunci, calatorul din mine a ales sa isi duca iubirea in vacanta, pentru ca ce poate sa dezinhibe mai mult decat o vacanta la mare, nu? Am ales, dintr-o pura intamplare, Balcicul. Iar timp de 10 zile am plutit intre mare si cer, am fost un fir de nisip, am fost o planta agatatoare, o soapta de vant care i-a rostit iubitului meu la ureche "te iubesc". 

Balcic
Pentru ca de abia acolo, in gradinile castelului Reginei Maria m-am indragostit cu adevarat. Si iata ca acum am implinit 3 ani de minunata iubire!

4 comentarii:

  1. Mi-am dat seama ca nu ti-am multumit si aici, foarte frumoasa povestea ta!

    Multumim!

    RăspundețiȘtergere
  2. intr-o lume strivita de real,uitam adesea sa visam...e placut sa constati ca o sa supravietuim ca specie datorita unor visatori ca tine...lumea va merge inainte...multumesc

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...