Emigranti romani si povestile lor de viata

In fiecare oras mare, orasel, catun sau colt de strada am intalnit romani, turisti sau emigranti. Se pare ca acestia au cucerit sau isi incearca norocul peste tot. Si toti au ceva in comun: le este rusine sa isi recunoasca originea, le este aproape frica sa recunoasca ca s-au nascut in Romania, insa le este dor sa vorbeasca romaneste si o fac cu orice ocazie si cu oricine le stie limba. 
Nu am ascuns nicio secunda ca suntem romani si nici nu am sesizat vreo reactie dubioasa la acest fapt. Atat italienii, cat si spaniolii sunt oameni foarte mandri, foarte patrioti si sunt deranjati si scarbiti de cei care isi neaga originea. Nici intr-un caz nu au ceva cu romanii sau cel putin, noi nu am avut astfel de experiente.

In Milano am intalnit o domnisoara din Ardeal (dupa accent) care lucra la McDonalds in Piaza Duomo si nu era mandra de acest lucru, iar cand i-am vorbit in romaneste a plecat capul si nu a stat la discutii. O ajuta un concetatean care strangea mizeria din fast-food si care s-a uitat atat de mirat si rusinat la mine, de parca il injurasem vorbindu-i in limba lui. La toaleta din acelasi McDonalds era rand mare, iar o doamna de varsta a doua vorbea cu toata lumea in romaneste, de parca ar fi inteles-o cineva, iar cand am intrebat-o daca este in vacanta a fost surprinsa si magulita si m-a intrebat daca nu am vreun serviciu pentru fiul sau. Aproape ca m-a dat pe spate... nu stiam daca sa rad sau sa plang de inocenta, disperarea si stupizenia unora.

In interiorul bisericii Duomo, multi turisti romani racneau dupa copiii lor si faceau poze la minut intrecandu-se cu japonezii sau urmau ascultatori ghizi grabiti si indiferenti, platiti evident cu bani grei. Oare ce reuseau aceste personaje sa vada dintr-un oras ca Milano?!

Oamenii la care am locuit nu stiau aproape nimic despre Romania, in afara de Dracula si comunism, erau aproape ravasiti de frumusetea fotografiilor din tara noastra pe care le-am luat cu mine si mirati ca limba noastra este atat de asemanatoare cu a lor. 

Emigrantii lupta pentru drepturile lor
Intr-o gara, doi indieni s-au apropiat de mine (eram singura:) si din vorba in vorba m-au intrebat de unde sunt, iar cand au auzit de Romania au zambit si au zis ceva de gimnaste faimoase si femei superbe ("blonde ca in Rusia, nu?"). Da, majoritatea au stereotipuri: blond si piele alba = Rusia, gras si pistruiat = Anglia, tigan = Romania (insa nu se refera la "tigani" asa cum ii vedem noi, ci la varianta boema de gipsys, adica oachesi si muzicali).

In Genova am locuit la o doamna din Bacau care traieste in Italia de multi ani, alaturi de personaje masculine cu dare de mana. Avea o casa frumoasa (de fapt a tinut sa sublinieze ca locuinta era a italianului), mobilata clasic, undeva la munte, cu o priveliste ametitoare. Atat ea, cat si consortul italian, au fost deosebit de amabili si generosi, ne-au invitat la masa (paste cu fructe de mare, evident), ne-au dat cartele de telefon de Italia si bilete de autobuz, ne-au dus cu masina pana in centru si ne-au cazat regeste. Insa, am simtit ca ceva lipseste sau nu este acolo unde trebuie... O atmosfera ciudata, complicata, vinovata - povesti despre mandria de a trai in Italia indiferent ce faci pentru acest lucru, povesti despre cum a adus si ajutat fete din Romania sa isi gaseasca loc de munca in Genova si apoi au fost nesimtite si nerecunoscatoare, povesti despre sansa de a calatori prin jurul Europei care ar trebui sa satisfaca un suflet bolnav si ingreunat de compromisuri, ca un fel de scuza... Toate acestea m-au obosit cumplit si am realizat ca multi traiesc asa, in vesnice lasari, in uitare, isi ascund tristetea dupa fiecare monument vizitat, dupa fiecare lucru bifat pe lista lor de asa-zise "aspiratii".

In Genova am intalnit turisti romani tineri si indragostiti, carora le-am facut poze si pareau fericiti. Ne-au zambit si cred ca au fost singurii care nu au pus intrebari. Pentru ca erau relaxati.

In Scarperia ne plimbam pe stradutele din jurul unui castel si discutam despre frumusetea inegalabila a Toscanei, cand am fost strigati de o doamna de la un geam, romanca din Galati. Am stat 40 de minute la povesti si ne-a zis despre cat de greu este sa te adaptezi unui nou stil de viata, ca italienii sunt cam prosti, ca invata prea putine lucruri in scoli, ca nu serbeaza Craciunul ca noi, ca sunt indiferenti si apatici. Ea a venit la un an dupa sotul ei in Scarperia si acum lucreaza intr-un birou la primarie, iar fetita de 12 ani merge la scoala locala si se descurca excelent. A tinut tot timpul sa sublinieze ce viata buna au acolo, insa isi fac vacante de 4 saptamani in tara si nu se mai satura sa vorbeasca romaneste cu noi. 

Immigration policies should respect human rights and ensure due process for all persons
Majoritatea romanilor se transforma subit cand aud ca esti jurnalist: incearca sa iti prezinte partea roz a lucrurilor, punctele turistice din orasul si din sufletul lor, fara indoiala frumoase. Insa nu reusesc de fiecare data sa ascunda durerea si dorul.

In Scarperia este o intreaga comunitate de romani, iar in satul imediat urmator de albanezi. Se ajuta intre ei, incearca sa isi croiasca un destin, se adapteaza din mers, renunta, lupta, asuda, si unii reusesc sa uite si sa mearga mai departe, sa isi duca zilele asa cum vin ele.

Atat in Italia, cat si in Spania este plin de cersetori, insa nu va grabiti sa credeti ca doar romani. Chinezii isi iau "partea leului", iar romanii sunt inventivi si gasesc metode de cersit cu totul noi: ajuta la cumpararea biletelor de la automate, canta in tramvaie (la ei e nou!), se plimba prin metrouri... Am observat insa ca si italienii s-au cam saturat, insa asta vreau sa fim constienti cu toii - ca nu romanii fac cele mai mari valuri si ca sunt toate culorile umane implicate in proces)!

In Barcelona am intalnit trei batranele care strabateau lumea in lung si-n lat, care vazusera locuri, dar care erau absolut terifiate de faptul ca sunt romance si li se parea ca toata lumea se uita urat la ele daca recunosc acest lucru. M-au plictisit si intristat!

In Tarragona am intalnit chiar in gara un roman, fiu de taran, care traia si lucra acolo si care, bucuros ca a dat peste niste frati, ne-a condus la 8 dimineata prin tot orasul, cu mandrie si respect. Probabil ca astepta un rachiu la bodega din colt, insa noi eram obositi si cautam un hotel cu disperare, asa ca l-am dezamagit pe acest om, aflat cu nevasta in serviciul unui alt roman cu ceva bani si cu o mica afacere cu pamant in Spania. Era bucuros in felul lui ca a reusit sa stranga ceva bani si ca are un acoperis deasupra capului, era mandru de orasul "lui" si era fericit ca nu mai traieste in Romania. Privea cu respect la portocalii incarcati cu fructe coapte de pe marginea drumului si suspina gandindu-se ce ar pati acesti pomi daca s-ar afla pe Magheru... 

Traind in umbra unui steag...
In concluzie, noi ne facem tara. Avem un pamant incredibil de frumos, avem minte si curaj si incredere, insa abuzam de naivitate si de credulitate. Suntem oripilati la ideea de a trai in Romania, asteptam sa faca altii cate ceva pentru tara asta, fugim pe alte meleaguri in cautare de mai bine si realizam ca de fapt, peste tot este la fel. Ca cele cateva sute de euro in plus sunt un acoperamant subred pentru constiinta noastra si ca atunci cand vin ploile se darama si lasa suvoaiele sa patrunda in inima, prea adanc pentru a te mai putea salva.

Nu am sa pricep niciodata de ce romanilor le este rusine ca sunt romani, ca s-au nascut in Romania. Daca tara este prost condusa si dirijata, daca este saracie, daca avem un trecut dificil, asta nu este vina tarii in sine. Da, romanii se descurca peste tot in lume, isi croiesc o viata mai buna sau mai rea, inventeaza, creaza si isi strang prinosul de lacrimi, insa ma intreb unde, in ce punct, din parcursul drumului spre libertatea dorita si asumata, ne-am pierdut identitatea si constiinta de neam. Poate vi se pare patetic ce spun eu acum, insa daca ati fi fost cu mine, sunt convinsa ca ati fi simtit la fel... Un gol imens in locul unui foc care ar fi trebuit sa palpaie macar firav, cat sa ne mentina in viata.

Un comentariu:

  1. Nu cred ca romanilor le este rusine ca s-au nascut in Romania, ci mai degraba de faptul ca sunt asociati cu alti romani, care parca s-au straduit sa creeze o repurtatie cat mai proasta Romaniei si romanilor. In Italia 90% dintre romanii stabiliti sunt in general oameni fara prea multe studii, de multe ori de la tara, oameni cinstiti, insa avand in vedere ca si in Romania uneori apelativul ''taran'' este folosit cu intentia de a jigni, nu e prea placut sa fii asociat cu o persoana care nu reuseste sa se adapateze la viata de oras.

    In ceea ce priveste atitudinea italienilor fata de romani depinde foarte mult de motivul pentru care te afli in tara lor. Am fost turist de multe ori in Italia, inainte sa decid sa-mi iau traista in spinare si sa o cunosc mai bine. Nu am avut nici macar o data sentimentul ca as fi privita ciudat din cauza nationalitatii mele, pentru nu am fost. Atat timp cat esti turist, deci le aduci bani se vor imprieteni cu tine imediat. Am fost o buna bucata de vreme si emigrant si desi am fost in permanenta tratata cu bunavointa am simtit ca era totusi o diferente fata de momentele in care eram un simplu turist dornic sa descopere Italia.

    Acum experimentez o postura, in care putini romani se afla in Italia: sunt voluntar, si desi locuiesc in una dintre regiunile, considerate ca fiind cele mai rasiste,faptul ca sunt voluntar ma ajuta sa capat bunavointa italienilor, insa nu si simpatia. In cele din urma sunt din ROmania.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...