Un palat si sapte biserici din Bucuresti

Ziua 2. Pentru ca s-au anuntat 37 de grade la umbra si descoperisem inainte racoarea parfumata din padurea ce inconjoara domeniul Mogosoia, am facut o excursie (cu 3 mijloace de transport: autobuz, metrou si microbuz) in comuna cu acelasi nume.

Palatul Mogosoaia

Fiind in timpul saptamanii, turistii si doritorii de iarba verde sunt putini, iar domeniul a fost aproape numai al nostru. Incarcate cu paturi, perne, ceaiuri, tarta cu visine si piersici zemoase am schimbat 10 locuri pe pajistea de langa castel, in functie de soare, si ne-am bucurat de liniste si umbra deasa.

Gradina Palatului

Desi Palatul Mogosoaia in sine nu este foarte impresionant, arhitectura, lacul, florile si copacii seculari te indeamna la visare. Am avut parte si de "spectacole" gratuite in cele cateva ore in care am stat pe iarba: un grup a venit la team building si au tras cu arcul intr-un brad ce statea sa cada, iar o domnisoara model a avut o sedinta foto inedita la mormantul familiei Bibescu.

Drumul este unul dificil pe canicula, insa merita. Noi ne-am simtit foarte bine, am admirat veveritele din padure si am petrecut cateva ore magice pe domeniul Mogosoaia. 

Ajunse acasa, am pregatit mici la gratar si garnitura de cartofi prajiti si am sarbatorit cu o bere rece:)

Iata aici ce poti face intr-o zi superba de vara la Palatul Mogosoaia!



Ziua 3. La prima ora am plecat intr-o plimbare lunga prin centrul Bucurestiului, avand ca obiective biserici vechi cu icoane facatoare de minuni, strazi pitoresti, vile ascunse in gradini imbalsamate cu flori de vara si elemente arhitecturale ale Micului Paris. 

Am pornit din Gradina Icoanei, unde mama mea isi petrecuse cateva vacante de iarna in copilarie, intr-o vila veche, aflata vis-a-vis de casa celebrului violonist roman, Ion Voicu. Parcul, desi modernizat, arata ca in visele din tinerete, cu alei domoale, poduri sculptate in lemn si o fantana arteziana unde se aduna porumbeii.

Parcul Icoanei

Alaturi de parc, gasiti Biserica Icoanei, una dintre cele mai frumoase din Bucuresti, cu Icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, cu banci inconjurate de flori si o pace patrunzatoare, dintr-o alta lume. 

Biserica Icoanei

Apoi de la Biserica Icoanei, traversezi strada Arthur Verona, treci de Vila Rodizio, de restaurantul La Cena (unde te poti opri pentru o gustare excelenta!) si faci stanga pe Rosetti, pana intalnesti strada Armeneasca. Desi ne-ar fi fost mai usor sa mergem direct pe strada Corbeni, am cutreierat aceasta zona plina de vile de poveste, de trotuare neincapatoare pentru masinile de lux, ce stau aici ca nuca-n perete, de oameni ce merg agale sau stau pur si simplu in portile deschise ale caselor. Liniste si mult soare si pe strada Latina, strada Pasului si Spatarului. 

Imediat dupa ce treci de aglomerata Cale a Mosilor, dai de Izvorul Rece si in spatele cladirilor gri si vechi de la bulevard,, stigmatizate cu buline rosii, gasesti Biserica Olari. Daca faci abstractie de cersetorii din zona, te poti bucura de un moment de liniste si racoare in micuta biserica, vizitata de pelerini pentru Icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni. 

Biserica Olari

Ne-am intors apoi pe Calea Mosilor si am mers agale pana la Biserica Armeneasca, apoi am facut stanga pe strada Paleologul, am trecut de Mandala Club si am mers  pe Mantuleasa, pana am iesit in bulevardul Coposu. 

Acolo, chiar in Piata Coposu, se gaseste superba Biserica Sfantul Mina, cu icoana facatoare de minuni a acestuia. Si aici, ca si in multe alte zone, roiesc cei care stau cu mana intinsa si te injura daca nu le dai. Insa Biserica este foarte ingrijita, cu o gradina de vis si enoriasi credinciosi. 

Sfantul Mina

Am coborat pe bulevardul Coposu, am mers pe strada Baratiei si am urcat pe langa Twice Club spre Biserica Sfantul Gheorghe. Aceasta este in reparatii in interior (doar o parte), insa merita vizitata. Mii de credinciosi vin zilnic sa se inchine la Icoana Sfintei Parascheva, facatoare de minuni, la Mana Sfantului Nicolae sau la Icoana Maicii Domnului. Arhitectura si interiorul bisericii construite in 1705 de Constantin Brancoveanu sunt deosebite. 

Biserica Sfantul Gheorghe Nou

O multime de porumbei si-au facut lacas pe acoperisul bisericii, iar gradina din jurul acesteia iti ofera o clipa de umbra si ragaz. Aici se afla si centrul virtual al Capitalei, monumentul "Kilometrul 0". 

Mergand spre Universitate pe bulevardul Bratianu intalnesti in drum si micuta Biserica Coltea, aflata vesnic in reparatii. Construita in stil brancovenesc, cu elemente bizantine, biserica iti ofera picturi deosebite ale boltii, icoane sculptate in lemn si ferecate in argint si o liniste binecuvantata. 

Biserica Coltea

Apoi am trecut pe sub modernizatul pasaj al Universitatii si am mers pe Regina Elisabeta, facand stanga pe Calea Victoriei. Aici, intre pizza hut, cafepedia, spring time si magazine de lux, gasesti ascunsa Biserica Doamnei, aflata si aceasta in reparatii de foarte mult timp. A fost construita de Maria Cantacuzino la 1680 si este impodobita cu sculpturi si icoane, printre care Icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni. 

Icoana Maicii Domnului, Biserica Doamnei

Mergand pe Calea Victoriei, vei trece de Clubul Spice, Valea Regilor din Pasajul Villacrosse, Magazinul Victoria si vei ajunge la Biserica Zlatari, aflata intre Lipscani si Stavropoleos, vis-a-vis de CEC si langa Muzeul de Istorie. 

Biserica a fost pictata in anul 1850 de Gheorghe Tattarescu si este celebra pentru racla (aflata aici de peste 200 de ani) cu moastele Sfantului Ciprian, dezlegator de vraji, a carui hram este pe 2 octombrie. 

Biserica Zlatari

Apoi dupa ce am vazut aceste minunate 7 biserici, am luat-o agale pe Lipscani, ne-am plimbat printre zecile de crasme de pe Smardan si am ajuns pe Selari, la Curtea Berarilor, unde ne-am oprit o ora la un ceai de menta, racoritor. 

Curtea Berarilor

Pranzul l-am luat acasa si a constat in friptura de pui delicioasa si salata de vinete, ne-am refacut fortele, iar seara am mers la o petrecere la care am fost invitata, in calitate de blogger.

La clubul Bonton Palace de langa Herastrau a avut loc o prezentare de moda, care desi pe invitatie scria ora 21, cand am ajuns isi dadea ultimele suflari. Cu o atmosfera de fite, terasa, desi arata destul de bine, era goala, pentru ca bucurestenii fara joburi dar plini de bani ies in oras dupa miezul noptii. Masa pentru presa era undeva intr-un colt si bineinteles, ocupata in totalitate. 

Desi primisem o invitatie si trebuia sa scriu despre eveniment, am fost intampinati cu raceala si ni s-a propus sa servim un pahar de sampanie la 40 de ron. Cum bine va imaginati, am plecat imediat, desi as fi putut sa raman la un chat cu Oana Roman:)). 

Ne-am intors in Centrul Vechi si am baut Tuborg Tropical (excelenta!) si bere nefiltrata la Oktoberfest, seara incheindu-se in uralele stelistilor care vizionau meciul in bar. 



5 Zile de vacanta in... Bucuresti

N-am mai scris de ceva timp, insa a fost cu un motiv bine intemeiat: mama mea a venit in vizita de la Iasi si am petrecut cu ea o mini-vacanta in Capitala. Contrar celor care sustin ca Bucurestiul este un loc murdar, sec, fara substanta, eu cred ca ai ce face in acest oras si numai vointa si imaginatie iti trebuie. 

Astfel, am pornit-o la pas prin Bucuresti, redescoperind locuri dragi si afland altele, la fel de frumoase si pline de savoare. 

Ziua 1. Gara de Nord - locul tuturor posibilitatilor - oamenii se ingramadesc intr-o forfota pestrita, plina de culoare. Cei mai multi sunt tineri, au rucsacuri in spate, sunt obositi si cauta avizi iesirea din gara. Altii, cu pielea innegrita de soare sau de la natura:D stau gura-casca printre scaunele rupte ale peronului, asteptand trenuri personale si tragand dupa ei papornite grele, din rafie. Daca privesti in ansamblu, gara de nord este o adunatura de plebei aflati in cautarea unor drumuri fara sfarsit, daca privesti de jos, de aproape, gara nu e decat un loc de unde sa pleci... 

Gara de Nord Bucuresti

Trenul Intercity de Suceava nu este anuntat pe panou, desi mai sunt 10 minute pana ar trebui sa soseasca. Stau si privesc in gol, respir aerul greu de mirosuri intepatoare venite de la mac-uri si alte fast-food-uri sau crasme de peron si astept locomotiva sa isi faca intrarea. 

Un zvacnet al inimii la anuntul operatoarei, in sfarsit se afiseaza linia la care va trage trenul in gara. Merg grabita pe peron, aproape alerg, ma opresc si rad la vederea locomotivei, o masinarie veche de cel putin cateva sute de ani... O gara, o emotie... O vad pe mama coborand din vagon si ma simt din nou copil. 

Nu avem bagaje si imi permit sa o plimb de la gara prin zone ale Bucurestiului prin care nu prea merita sa mergi pe jos, decat daca esti ca noi, in vacanta. Ajungem la Berzei si asteptam un autobuz aproximativ 20 de minute - timp in care cei din statie isi dau cu parerea despre transportul in comun din Capitala. Chestii onorabile:))

Strada Berzei

Dupa un pranz cu salata de boeuf, parjolute moldovenesti, cornuri cu branza de capra si rosii, ne odihnim si stam de vorba. Nu ne-am mai vazut de 6 luni. Mama imi spune ca au dat  la televizor imagini din zona in care stau (Rahova) si au zis ca e plina de... pasari. Eu o contrazic si recunosc ca de fapt e plina de caini vagabonzi si de stelisti:)

Dupa-amiaza o plimb pe mama prin Carol, ii prezint iepurasii, ratele si broastele testoase si luam cina la terasa "La Pod". Invaluite intr-o muzica romaneasca veche, dar nemuritoare, comandam ciuperci la gratar, cartofi natur si snitel vienez. Berea Becks Lemon este excelenta pe caldurile astea! 

Terasa "La Pod" din Parcul Carol

Privesc prin ochii mamei mele parcul si il gasesc foarte placut, asa cum stiam:). Casa Poporului se vede in departare, flacara arde pazita de soldati, ca un spirit viu al acestui loc incarcat de frumusete, in care copiii, bunicii si tinerii indragostiti isi petrec orele libere ale dupa-amiezelor tarzii de vara. 

Inserarea se lasa treptat, muzica tanguitoare, mesele pline si lumina difuza ne imbie la somn. Plecam, nu inainte de a admira luminitele intinse ca de Craciun in copacii din parc. O seara reusita si foarte relaxanta. 

Parcul Carol

Urmareste blogul in continuare sa vezi pe unde ne-au purtat pasii...

Julie, iubirea si regretul vietii mele

Povestea incepe in martie 2006, in piata de animale de la Doamna Ghica, Colentina. Cautam sa cumpar un pui de schnauzer, insa nu am gasit si m-am tot invartit printre catelusii adorabili, fara sa ma atraga ceva in mod deosebit. O doamna corpolenta si fiica sa se agitau in jurul unei mogaldete roscate, care statea cuminte si suspina, cu ochii tristi. M-am apropiat si am intrebat-o ce rasa este catelusa. Era o corcitura de golden retriever cu setter irlandez, din parinti cu pedigree si s-a lipit de mine cu toata puterea pe care o avea la cele doua luni si jumatate. Am cumparat-o inainte de a-i afla numele: Julie! Bucuroasa si jucausa, Julie m-a insotit acasa, fara sa arunce macar o privire la fetita inlacrimata care o crescuse timp de doua luni. 

Julie, la 3 luni

Si de aici a inceput o adevarata aventura... Prima masa a micutei a fost o cutie eleganta de la restaurantul La Mama, plina cu ficatei de pasare si piure, a inceput sa faca pipi pe la colturile apartamentului inchiriat, apoi a inceput sa roada delicat tot ce-i statea in cale: papuci, parchet, canapea... Si in plus, citea foarte multe ziare. Deh, catel destept! Cand o lasam singura se lupta cu toata presa din casa, pana o transforma in mii de bucatele fara importanta.

Julie era un pui vesel si plin de energie. Foarte prietenoasa cu oamenii, nu stia pe cine sa aleaga cand iesea la joaca, asa ca se ducea la toata lumea si "cerea" sa fie admirata si mangaiata. 

Julie, la mare

Prima excursie a lui Julie a fost in acelasi an, in mai, la mare. Am mers cu trenul si am cazat-o la un hotel de 4 stele din Venus. In timp ce noi eram la restaurant, Julie a demonstrat ca nu are decat 5 luni si ca ii este frica singura si a facut pipi in pat:) In rest, distractia a fost maxima: a inotat, a alergat pe toata plaja, s-a jucat si a mancat parizer de la o alimentara ieftina. Cand am ajuns acasa, era atat de obosita incat ofta tot timpul si nu se mai juca. Pana intr-o zi, cand ne-am dat seama ca Julie a crescut si am realizat cu mandrie (si ingrijorare) ca va fi un caine de talie mare, absolut superb. 

Am schimbat 4 apartamente cu chirie in timp ce am avut-o pe Julie si aproape de fiecare data am avut probleme cu proprietarii sau administratorii de bloc, care nu intelegeau de ce o iubim. Peste tot erau oameni care cresteau ciobanesti sau alte rase, insa noi stateam in chirie. Iar Julie chiar era o fetita cumine, asta pana plecam noi din casa si ea "canta" la geam pana obosea. 

Julie, la iarba verde

In schimb am trait momente emotionante si pline de dragoste. Julie era extrem de inteligenta, canta (repeta notele pe care le scoteam noi dintr-o trompetica de clovn), dansa cu mine, dormea pe o parte si cu labuta sub cap exact ca noi, se uita in oglinda, se pupa cu pisicile, se juca alaturi de copii, era foarte intelegatoare si draguta, ma pupa cand eram trista, ne intampina cu o bucurie de nedescris cand veneam acasa... N-am sa uit niciodata masa de Paste, cand Julie a stat cuminte pe un scaun, alaturi de noi si a mancat salata de boeuf din farfurie, fara sa atinga cu labutele masa, apoi s-a uitat la noi cu drag si s-a culcat. 

Am plimbat-o cu tramvaiul, autobuzul, metroul, trenul si taxiul,  a fost la mare si la Iasi, toata lumea o iubea, insa toata lumea era impotriva cresterii unui caine de talia ei in casa. 

Julie, in parc

Desi am iubit-o enorm, nu am stiut sa lupt pentru ea. Am fost convinsa sa renunt, am dat-o parintilor mei si ei au dat-o mai departe la cineva care avea casa. Au trecut 3 ani de cand nu mai stiu nimic de Julie si cred ca este cel mai mare regret din viata mea. Nu stiu daca am trecut cu adevarat peste aceasta poveste, insa imi aduc aminte cu drag de fetita mea, Julie.

Iata mai jos cateva poze:

Crezi ca ai putea sa traiesti fara bani?!

Sau mai bine zis: cat timp crezi ca ai rezista fara bani? Adevarul este ca ne-am obisnuit sa traim in aceasta societate de consum si nu ne imaginam decat foarte putine activitati care s-ar putea desfasura fara interventia "mariei sale" - banul.

Cand te gandesti sa faci ceva economii asta inseamna ca vei cumpara o pasta de dinti mai ieftina, vei consuma mai putin curent, tragi apa la WC mai rar si respecti lista de acasa in supermarket. Insa aceste activitati implica bani! Si, in definitiv, ce ai putea sa faci fara bani?

Mark Boyle traieste fara bani!

Sa te plimbi (pe jos, ca masinile vor benzina), sa dormi intr-o rulota (o casa cere intretinere), sa te speli doar cu apa de izvor, sa mananci rodul pamantului, eventual cultivat de tine, sa profiti doar de lumina soarelui, sa nu fumezi, sa nu bei, sa iti gasesti un partener dispus sa traiasca la fel ca tine (HA!) si sa nu cumperi absolut nimic. Hmm, este posibil asa ceva?

Se pare ca da! Britanicul Mark Boyle, de 31 de ani, a renuntat la bani inca din 2008, traieste intr-o rulota langa Bristol si recunoaste ca totul cere mai mult timp si efort intr-o lume fara bani. Desi a vrut sa faca doar un experiment, tanarul a fost cucerit de acest stil de viata si a infiintat o comunitate care numara pana in prezent aproximativ 17.000 de adepti. Ma intreb cati dintre acestia traiesc intr-adevar fara bani?!

Mark Boyle, in bucataria sa

Pentru ca, trebuie sa recunoastem, desi este provocator si benefic, acest stil de viata nu este unul foarte simplu si la indemana oricui. Voi ati putea trai fara niciun ban?

Pe urmele familiei Brancoveanu - Palatul Mogosoaia

In momentul in care parasesti soseaua Bucuresti-Targoviste cu destinatia Palatul Mogosoaia, toate asteptarile tale vor fi intrecute. O liniste deplina, binecuvantata, te intampina inca de pe drumul umbrit de stejarii batrani si bisericuta Sfantul Gheorghe, aflata langa zidurile curtii domnesti.

Biserica Sfantul Gheorghe

In timpul saptamanii vei gasi palatul netulburat de hoarda de drumeti obisnuiti ai weekendurilor cu picnicuri la iarba verde si te vei bucura de natura imbietoare, frumos ingrijita de cateva fete cu palarii de paie si zambete calde. 

Palatul Mogosoaia a apartinut familiei Brancoveanu peste 120 de ani, iar apoi a fost propritatea familiei Bibescu, care isi are si locul de odihna vesnica in padurea ce umbreste domeniul si coboara agale spre lacul linistit.

Lacul si gradinile din fata Palatului Mogosoaia

Istoria acestui loc nu a fost una tocmai linistita, fiind scena unor lupte grele de-a lungul timpului: mai intai, otomanii au transformat palatul in han, apoi a fost al pandurilor dupa revolutia din 1821, a fost bombardat de germani in al doilea razboi mondial si apoi transformat in loc de intalnire al aliatilor, ca apoi in 1945, mosia sa fie nationalizata fortat de comunisti. Abia in 1957, Palatul Mogosoia a intrat in patrimoniul de drept al tarii noastre, adapostind Muzeul de Arta Brancoveneasca. Acum, domeniul priveste cu ochi blanzi nuntile si petrecerile la iarba verde ce au loc aici...

Daca vei merge la Palatul Mogosoaia, aerul de poveste te va intampina la fiecare colt, elementele de arhitectura venetiana te vor incanta si racoarea padurii te va imbia la visare. 

Iata mai jos, cateva poze...

Cele mai frumoase melodii romanesti

Ascult aproape orice fel de muzica, de la cea clasica la rock, hip-hop si folk. Insa cu piesele de mai jos am crescut, am visat, mi-au intrat in sange.

Muzica desavarsita, versuri fara cusur, lacrimi in inima si amintiri. Macar o data sa ne ducem cu gandul si sufletul la unii dintre cei mai mari artisti ai Romaniei, care ne-au lasat o mosternire plina de sensuri. Si cum alaturi de aceste piese nu pot rosti prea multe cuvinte, las muzica sa va vindece... (after the jump).

Ploaia care va veni

Intoarcerea la Rebreanu

Intotdeauna, vara incerc sa-mi recreez starea primordiala de fericire din copilarie. Si in acest scop, cer ajutorul muzicii, soarelui si mai ales, al cartilor. Astfel, zilele acestea m-am intors la Rebreanu, scriitorul meu roman preferat din toate timpurile.

Stau intinsa pe un pat alb, intr-o camera straina. Este foarte cald, insa eu sunt invelita si ascult sunetele inabusite de afara. Un planset de copil, un caine care latra, cuvintele molcome ale bunicii din camera alaturata. Nu stiu daca dorm sau doar visez cu ochii deschisi, insa ma simt ca la 19 ani, cand inca mai credeam in povesti de dragoste fara sfarsit. 


Nu pot sa ma misc, bratele imi sunt amortite, capul imi vajaie si dau pagina dupa pagina din cartea lui Rebreanu, Adam si Eva. O citesc ca si cum ar fi prima oara si mi se pare incredibil de adevarata, de surprinzatoare. Cele sapte cautari, aflari si pierderi ale sufletului-pereche ma obosesc si imi dau o stare de agitatie. De ce? De ce nu ramane cu ea? De ce intotdeauna moare cineva din dragoste? Asta este de fapt singura noastra lupta pe pamant - sa cautam de-a lungul anilor si de-a lungul vietilor jumatatea care ne intregeste perfect? 

Inchid ochii si murmur ca sa nu ma auda nimeni: "Si daca nu o gasim niciodata? Atunci, ce?"


O alta zi, o alta stare - mai agresiva, dar tot atat de adanca. Citesc Ion (cartea mea preferata) si ma confund cu acel suflet chinuit de seva pamantului, de iubirea de a avea. Simt in pumn bulgarii negri de glie si datoria de a-i face ai mei, de a cladi un templu din saliva si praf, de a-mi vinde sufletul unei iubiri fara seva si de a sfarsi asa cum am inceput, tarana din tarana. Lupta nu e usoara, fiecare dintre noi vrea ceva pentru care lupta cu toata forta, dezonoarea sau constiinta macinata fin, pulbere sclipitoare dusa de vant si presarata peste lucruri fara valoare. 


Continui cu Padurea Spanzuratilor, dar realizez ca aceasta carte m-a impresinat mai mult in tinerete, decat acum. Nu mai reuseste sa-mi trezeasca emotie decat stilul literar si maestria lui Rebreanu, si nu povestea in sine. Au trecut prea multi ani, am vazut cate ceva, am trait si am suferit. Patratelele inimii nu mai sunt nescrise, nu mai au puterea sa imprime o istorie de care, uneori, suntem satui sa ni se tot aminteasca. Traim vremuri grele...

Va recomand cu drag un periplu prin opera lui Rebreanu, de dragul copilariei, al lecturii unor pagini memorabile, de dragul povestilor nemuritoare lasate mostenire de unul dintre cei mai mari scriitori romani.

Travel Writer, cel mai bun job din lume?!

Indiferent de varsta, sex sau statut social, toti visam la un job perfect, cu o fisa a postului care sa te oblige la calatorii platite prin toata lumea, experiente inedite, prieteni fara numar, plaje perfecte sau munti acoperiti de zapada, oceane de bucurie sau liniste totala pe malul unui rau unde iti vei scrie povestile la drum de seara.

Urmarim cu totii documentarele spectaculoase de pe Travel Channel sau Discovery cu oameni in ai caror ochi sclipeste fericirea si care strabat lumea in lung si-n lat, avand parte de reportaje desprinse parca din O mie si una de nopti. De cele mai multe ori suntem invidiosi si visam cu ochii deschisi ca un astfel de job inseamna o vacanta permanenta, cu toate cheltuielile incluse.

In jurul lumii

Insa acest job fantastic de "travel writer" are si el miturile sale si as vrea sa va prezint povestea reala! 

Un scriitor-calator nu face bani suficienti ca sa traiasca pe picior mare. Da, iti poti scoate o parte din cheltuielile de drum, poti sa obtii o suma care sa te poarte dintr-un punct in altul al lumii, poti manca la o terasa ieftina si dormi intr-o pensiune de mana a doua. Dar nu poti face "depozite" si nu iti permiti sa iti iei o casa pe Riviera. Poate doar un cort... Insa daca esti cu adevarat bun in ceea ce faci, pot sa apara pe parcurs ceva oportunitati! 

Revistele si ziarele nu sunt avide dupa povestile tale! Geme lumea de persoane care calatoresc si scriu despre asta, iar internetul este plin de povesti mai mult sau mai putin emotionante. In aceste conditii, subliniate si de criza mondiala, sa te apuci de un astfel de job este nebunie curata:) In primul si in primul rand, trebuie sa fii un scriitor (si unul bun, daca se poate) si abia apoi, un calator. Trebuie sa gasesti in fiecare zi si in fiecare locatie acel lucru distinct, unic, special, care sa iti vanda povestea. In cateva cuvinte: trebuie sa scrii ce nu au mai scris altii! 

Nu orice destinatie are o poveste! Ai vazut fotografii dintr-un loc minunat si crezi ca ai putea scrie despre el? Mai gandeste-te! S-ar putea sa ajungi acolo si sa realizezi ca de fapt nu este nimic atat de extraordinar si ca trebuie sa gandesti ca un jurnalist si sa gasesti poteca aceea ingusta pe care altii nu au explorat-o. 

Calator-scriitor

Cititorii nu sunt innebuniti sa iti afle experientele personale. Daca scrii despre calatoria interminabila cu trenul prin tari obscure, lumea va sfarsi plictisindu-se. Trebuie sa scrii ceva folositor si important pentru cititorii tai. 

Marketingul ne omoara! Nu trebuie sa ai doar abilitati de scriitor, ci trebuie sa stii sa iti vinzi povestea. Sau macar sa incerci de atatea zeci de ori, pana cand reusesti sa te faci auzit. 

Toate cheltuielile tale vor fi acoperite! Hahaha, asta e o poanta buna. Nu iti imagina ca vei dormi in hoteluri de lux si ca vei calatori cu trenuri ultra-rapide. In ritmul acesta nicio publicatie nu ar fi interesata. Majoritatea scriitorilor-calatori dorm la cort sau la oameni primitori in case, merg pe jos sau cu autostopul, cu barca, motorul sau alte mijloace neconventionale, mananca ce pica si nu fac mofturi. Insa o fac pentru ca vor ei!

Programul un scriitor-calator nu este unul prea comod: te trezesti cu noaptea in cap, iti iei ultimele informatii de pe net, pleci la drum, cauti mijloc de transport, calatoresti cateva ore, ajungi la destinatie, iti cauti cazare, pleci sa vezi ce-i de vazut, ajungi acasa, te apuci de descarcat poze si de scris, trimiti povestea, faci research pentru a doua zi si apoi te culci. Vi se pare simplu? In unele locuri vei fi tentat sa ramai pentru tot restul vietii, insa nu vei putea sa o faci, atat timp cat ai un contract si esti pe banii altora. 

Sa aspiri la un astfel de job e un vis frumos, fara indoiala. Insa va trebui sa citesti mult, sa scrii mult, sa calatoresti, sa te debarasezi de frica, sa devii rabdator si sa parasesti pentru totdeauna zona de confort. In plus, sa ai ochiul format pentru povesti cu adevarat interesante. Chiar si pregatirea pentru o astfel de calatorie poate fi extrem de obositoare.

O alta problema ar fi singuratatea. Daca partenerul nu poate fi alaturi de tine, drumul va fi mai trist si mai greu. Si cu siguranta, mult mai lung...

Backpacker

Si ce avantaje au totusi acesti calatori rataciti printre cuvinte? Sunt oameni liberi si o fac din pasiune pura, din dorinta de a scrie mereu si mereu, din bucuria de a acumula experiente si trairi unice, de a cunoaste oameni, de a umbla pe pamant fara lesa si fara probleme ca: plata intretinerii, serviciul de 8 ore, televizor, stres, etc. Cei care nu se potrivesc acestui portret simplist nu vor intelege. Pentru ca sunt oameni care traiesc cu frica de a-si pierde jobul sau casa, de a nu avea lapte la masa sau ca li se taie curentul. Din start, acestia vor fi "cititorii-carcotasi" sau carora pur si simplu, nu li se potriveste acest gen de munca. 

Intr-adevar, este un job greu, care se adreseaza oamenilor lipsiti de orice fel de constrangeri, dar iti ofera si bucuria de a te descoperi pe tine insuti, pe drum...

Ultimul post despre Tenerife

In sfarsit - ultimul post despre Tenerife! De ce m-am hotarat sa inchei acest capitol? Din doua motive:

1. Pentru ca sunt convinsa ca v-am plictisit cu povestile fara sfarsit despre aceasta insula.
2. Pentru ca, prima data dupa 7 luni de cand m-am intors, nu-mi mai este dor...

Playa Troya

Cele 6 luni in Tenerife au insemnat enorm pentru mine si iubitul meu, am incercat emigrarea pe propria piele, am experimentat dorul de tara si de carti in romana, am trait fara incorsetari inutile, departe de lumea dezlantuita, am facut bai de soare si de frumusete, am ascultat valurile pana la ultima lor rasuflare si am incercat sa imi imprim in memorie un colt de lume iubit de Dumnezeu si de oameni si imbratisat de apele oceanului. 

Am invatat foarte multe in aceste luni si mi-am descoperit limitele, mi-am setat trupul sa functioneze dupa legile nescrise ale libertatii, ale dorului de duca, ale vietii simple si ale bucuriilor marunte, stiute doar de noi. 

Din acest moment, imi desprind dorul din suflet, imi alung melancoliile grele si durerea intoarcerii pe taramuri mai putin fericite si ma indrept cu toata viteza inainte, spre alte meleaguri de poveste. Daca uneori, in cele mai adanci si triste clipe, am ajuns sa regret ca am plecat pentru ca m-am intors aici, acum inteleg rostul lucrurilor. Stiu ca altfel nu se putea, ca altfel nu-mi invatam rostul si nu as fi aflat cum se panseaza sufletul ros de vant si valuri.

Sunset in Tenerife

Va multumesc ca ne-ati fost alaturi in aceasta aventura, ca ne-ati incurajat si ca ati avut mereu un cuvant bun pentru noi. Asta a contat cel mai mult... Acum sper sa va ofer alte povesti grele de sensuri, alte aventuri care sa va poarte pe aripi de vis. In curand...

Iar in final, va ofer ultimele 50 de poze din Tenerife, nepublicate pana acum, si va invit sa-i urmariti in continuare pe Je si Seb in aventura lor pe insulaGaleria foto, after the jump...


Meniu pentru un weekend fierbinte!

Pe caldurile astea imi vine foarte greu sa mananc ciorbe, tocanite sau alte chestii complicate. Astfel, zilele acestea ma voi trata doar cu fructe si legume. Iata un meniu interesant:

Mic dejun: Salata de fructe

Fruit salad

Am taiat cubulete o piersica, o para si o banana si le-am pus intr-o punga speciala la congelator. Dupa 1 ora le-am scos, le-am pus intr-un bol si le-am amestecat cu pepene galben , mure si cateva boabe de struguri. Am presarat scortisoara si am obtinut o salata racoritoare si savuroasa. 

Pranz: Salata de rosii

Tomato Salad

Am ales rosii de mai multe culori (galbene si rosii), le-am taiat cubulete si le-am presarat cu sare si piper. Am adaugat un castravete, un ardei verde, ceapa salota, cateva frunze de spanac, putin ulei de masline, busuioc si menta si o felie de sunca de curcan. Hmm, asta-i tot!

Cina: Pepene rosu

Watermelon
  
La cina voi manca doar pepene rosu si rece, cu o lingurita de iaurt si un praf de nucsoara. 

Toata ziua beau foarte multa apa rece, dar si o delicioasa limonada din apa, lamaie si plupa de peirsici, cu menta proaspata.

O femeie de 100 de ani a emigrat in Canada! Deci... se poate:))

Maria Ruican s-a nascut pe 20 august 1910, in Turnu Severin. Toata viata a fost croitoreasa in orasul natal, a avut doua fete, insa una dintre ele a murit. Femeia a trecut prin numeroase incercari de-a lungul timpului, iar cand cealalta fiica a emigrat in Canada in 1990, a ramas singura.

Maria Ruican, inconjurata de familie

Iata insa ca, la venerabila varsta de 100 de ani, Maria Ruican s-a saturat de Romania si de singuratate si a hotarat sa plece in calatoria vietii ei.

Desi este aproape surda si nu stie engleza, femeia s-a urcat in avion si a plecat la fiica sa, in Ottawa. Impresionata de viata de acolo, de faptul ca s-a vazut deodata inconjurata de copii, nepoti si stranepoti, Maria Ruican s-a deplasat la centrul pentru emigranti din Cornwall si a cerut rezidenta permanenta.

Functionarii de la biroul de emigrari au fost impresionati de batranica si i-au facut poze pentru a le povesti celor apropiati despre curajul unei femei de 100 de ani. Intrebata cum se simte, Maria a raspuns zambind: "Sunt fericita!".

Sursa: Jurnalul

Amsterdam, Barcelona, Las Americas si Predeal, in ianuarie

Zilele acestea m-am gandit mai mult ca niciodata la Craciun:), probabil din cauza caldurilor insuportabile si a atmosferei uscate, fara seva, fara bucurie. Si tot asa mi-am amintit de calatoriile pe care le-am facut si de faptul ca, in ultimii ani, rar m-a prins ianuarie pe acasa.

In ianuarie 2008 am petrecut cateva zile frumoase la Predeal, in orasul iubirii mele si al eternelor cautari de nopti linsitite, dar pasionale, pline de dragoste, de tacere si de intelegere. 

Predeal

In ianuarie 2009 am avut ocazia sa merg la Amsterdam si am descoperit, cu lacrimi de bucurie in ochi, ca lumea aceea mare, pe care o vedeam doar la televizor, exista si este mai frumoasa decat in visele mele. Ca libertatea nu se masoara in metri patrati si ca este incredibil de simplu sa pornesti la drum lung, fara intoarcere, doar cu speranta ca vei gasi ce cauti. O lume mai buna, incredere, civilizatie, firesc...

Amsterdam

In ianuarie 2010 am petrecut revelionul pe terasa mea din Tenerife, am respirat incredibilul apus rosiatec si am ascultat arii din opere celebre, am baut Mojito si am visat la vremuri mai bune, care s-au incapatanat sa nu vina. Focurile de artificii si plaja Las Americas in ianuarie, melodia valurilor, mirosul palmierilor si al arborilor-flacara, lumina, linistea de acolo nu le voi uita niciodata. Un timp de vis, de dor si de dragoste. 

Playa Las Americas

Apoi, tot in ianuarie 2010 am vazut Barcelona, ce-i drept, o singura zi, si am resimtit bucuria din Amsterdam, am avut din nou sentimentul ca "totul este posibil". 

Barcelona

Ma intreb unde voi fi in 2011... insa pana atunci am pregatit o galerie foto mare, mare, cu poze dragi mie din aceste locuri superbe, asa cum sunt ele in ianuarie. After the jump...

UPDATE: Ianuarie 2011 m-a prins in Bucuresti, iar ziua de nastere mi-am petrecut-o astfel (vezi link)


Ianuarie 2012 mi-a dezvaluit Parisul.


Ianuarie 2013 - Portugalia.

Maidanul cu dragoste, de G. M. Zamfirescu

Zamfirescu este un pictor excelent. El traseaza cu tuse fine de penson sufletul unui baietel prins in valtoarea coplesitoare a vietii de mahala si cu pete de vopsea groasa, murdara, sufletul unui oras imbibat de superstitii, vaicareli, erotism ieftin, saracie si oftaturi prelungi, grele ca insasi viata.


Cartea este scrisa intr-un stil absolut fabulos, o minunatie de opera literara, o bucurie pentru ochii si sufletele cititorilor. Daca m-a impresionat cand eram mica, ma asteptam ca acum sa nu mai aiba acelasi efect asupra mea. Insa a sapat adanc inca de la primele fraze, am zambit intai timid, ca apoi sa plang de bucurie ca exista ceva atat de frumos scris. 

Ma declar fana absoluta, iar dupa Rebreanu si Eliade, Zamfirescu isi merita pe deplin locul 3 in topul scriitorilor romani cei mai dragi mie. 

Maidanul cu dragoste este o carte pura si triviala, dura si blanda ca aripa unui fluture, uscata de soarele maracinilor si umeda de seva iubirii, ilara si trista pana la epuizare, este ca o fantana binecuvantata care isi revarsa bucuria pe pamantul uscat al literaturii.

Meniu usor si delicios pentru weekend

Fierbem la foc mocnit in aceste zile de inceput de august si parca dorinta de a sta in bucatarie sa gatim pentru cei dragi s-a cam diminuat. Ce sa-i faci?! E greu sa tii deschise acum 2 ochiuri de aragaz si cuptorul... Asa ca va propun o varianta de meniu light, care sa nu-ti dea prea multe batai de cap, dar sa impresioneze "asistenta". 

Oua in gelatina


Intr-o oala mai mare prepara o supa de pui sau de vita (cea de vita va fi mult mai inchisa la culoare) din oase sau bucatele de carne, legume si condimente. Strecoara supa si pastreaza lichidul (nu trebuie sa fiarba foarte mult). In acest timp, pune la fiert cateva oua. Pentru a fi sigur ca vei avea oua tari, le fierbi 4 minute, apoi stingi focul si le lasi acoperite inca 8 minute. 

Supa de pui se reincalzeste cu o lingura de gelatina, insa trebuie sa ai grija sa nu fiarba. In forme micute (cescute, forme de budinca, etc) se toarna putina supa cu gelatina, cam 1 cm, si se lasa la frigider. Apoi se pune o crenguta de tarhon in forma si o jumatate de ou. Deasupra se toarna restul de supa cu gelatina, se da la frigider si dupa cateva ore se rastoarna. 


Aceste oua in gelatina sunt foarte bune si racoritoare, se pot servi cu cu salata verde si paine prajita, insa poti prepara orice fel de salata in "invelis" de gelatina.

Creveti cu sare si piper


Alege crevetii negatiti, de culoare gri, care au stat pe pat de gheata. Pentru decorticare este suficient sa ii tii de coada si sa le indepartezi capul si invelisul gri. Pastreaza coada, pentru aspect si sa fie mai usor de servit. 

Intr-o tigaie incinsa se pune putin ulei de masline, se pun crevetii si se prejesc 2-3 minute, pana devin roz. Se presara sare de mare si piper proaspat macinat, nu foarte fin. Gata! Ai un pranz delicios si foarte nutritiv. 

Iar crevetii merg foarte bine cu o bere rece!

Banana Semifredo


Intr-o oala adanca se pun pe foc mic: 300 ml lapte, 400 ml smantana, o cana de zahar pudra si o pastaie de vanilie (sau esenta). Trebuie amestecat pana se topeste zaharul, dar nu trebuie sa fiarba.

Intr-un blander se pun 3 banane foarte coapte, 2 oua intregi si 2 linguri de miere si se amesteca bine. Amestecul de lapte, smantana si vanilie se toarna peste banane si se rastoarna intr-o tava din platic, care se da la congelator pentru doua ore. Dupa ce trec aceste ore, se amesteca din nou in inghetata si se mai lasa 3-4 ore la congelator. 

Se serveste astfel: intr-o cupa inalta se pun doua bile de inghetata (obtinute cu lingura speciala de inghetata introdusa in apa fierbinte) si se adauga un sos facut din espresso sau compot de fructe de padure, fierbinte. Se decoreaza cu menta proaspata.


Inghetata se va topi treptat si totul va fi delicios.