Zile fara noima

Trec zilele pe langa mine si nu reusesc sa le ademenesc sa mai stea putin, sa mai lucreze si in favoarea mea. Tot timpul imi este ocupat de munci mai mult sau mai putin folositoare, desi as vrea sa imi fie ocupat de ganduri. Ma simt vinovata daca uit sa fac ceva din indatoriri si as vrea sa ma desprind si sa zbor cat mai departe... Iar de fiecare data cand ma apropii de ceea ce imi doresc, ma ia cate o raceala zdravana, ca cea alaturi de care m-am trezit azi. 



Este a doua raceala in iarna asta si ma simt redusa la tacere. Exact cand vroiam sa-mi promovez un nou proiect, ma simt de parca oasele mi-au fost faramitate cu un ciocan si apoi asezate in forme dintre cele mai ciudate. Iar cand tusesc, gandurile optimiste fug mancand pamantul.

Ati fost vreodata in situatia de a avea de lucru pana la capatul lumii si inapoi? Ati simtit vreodata ca nu se termina niciodata? Ca orice ati face, oricat de energici, pasionati, optimisti ati fi, acel "ceva" pe care il aveti de facut dureaza exagerat de mult? Ca zilele nu va ajung, ca lunile se scurg pe langa voi, ca noptile sunt intrerupte de ganduri constiente si de sentimente de vinovatie ca iar n-ati terminat ce incepuserati? Cam asa ma simt eu. Plus starea de "bine" data de raceala.

Daca as fi lucrat la vreun patron, as fi zambit in vantul care trantea usa in urma mea de mult. Dar asa lucrez pentru mine si parca mi-e mila sa ma parasesc, oricat de tare s-ar inclina corabia. Pentru ca stiu ca e doar un moment si voi reveni cu forte numa' bune de pus la munca prin transee. Sau?! 

Ma bate iar gandul unui zbor. A incoltit treptat, a produs bucurii si sperante, a inaintat si apoi a stagnat, sufocat de greutatea care imi atarna pe umeri. As vrea sa imi fac cel mai sincer si mai cinstit cadou din lume: sa ma eliberez, sa imi port de grija sufletului. [Nu ca de cea a buzunarului mi-as fi purtat vreodata].


Insa daca as prinde aripi, n-ar insemna ca imi tradez toata increderea in mine, in munca asta neintrerupta, in ambitiile lipsite de desertaciune, in talentul care cica zace pe undeva prin colturile rotunde ale mele? Poate ca da. Poate ca nu. Simt o nevoie absoluta de cer deschis, de miros de valuri, de frunze verzi fosnitoare si de vant. Un vant care sa-mi poarte panzele pe drumuri mai vechi sau mai noi. Si care sa-mi sopteasca la ureche cine sunt.


CITESTE SI:

Cele mai frumoase amintiri din 2010!

5 Lucruri simple care m-ar face extrem de fericita

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...