Despre viata, bani, dragoste si alte maruntisuri

Ati simtit vreodata nevoia subita de a va cuibari in bratele unui strain in tramvai sau la locul de munca, doar pentru a avea acele maini puternice in jurul vostru, care nu cer nimic, dar va iau greutatea lumii de pe umeri? Ati vrut vreodata sa fugiti pana la capatul pamantului, sa luati o gura de aer si apoi sa va rataciti intentionat pe drumul de intoarcere? V-ati gandit cum ati reactiona daca un strain v-ar saruta? L-ati palmui sau i-ati multumi din priviri ca a dat un alt sens buzelor voastre? 



Traiesc intr-o lume aflata intr-o permanenta goana dupa bani. La propriu sau la figurat. Cand nu e vorba neaparat despre cash, e vorba despre "principii", dar care il reduc pe cel care sustine ca le are la simplul statut de fariseu. Si eu ma opun acestui curent, de ani de zile. Merg impotriva lui si uneori ma scufund cate putin, atat cat sa simt ca "asa imi trebuie, daca nu am cariera, case, bani, siguranta, pensie, copii, mariaj, viata serioasa dom'le". De cate ori nu ati auzit aceste lucruri, de cate ori nu s-au gasit personaje care sa va tipe atat de tare in fata ca "viata este trista si trebuie sa ai bani, cat mai multi bani", incat v-ati gandit sa spargeti vreo doua banci ca sa-i linistiti?

Si buna intrebare: "ce conteaza in viata asta cu adevarat?" Stim cu totii ca este scurta, ca trece repede si ca totul se sfarseste invariabil cu o mana de pamant imprastiat. Atunci pentru ce ne chinuim atat? Ce inseamna fericirea? Este o stare de bine sau este un concept al lumii moderne? Pentru unii fericire inseamna sa aiba bani, nu?:)))

Ma gandesc totusi ca nu exista numai de'alde astia pe lume. Ca mai sunt nebuni ca mine care nu tin niciodata socoteala cati bani au sau vor avea in cont. Ca exista oameni care sa-si doreasca de la viata sa fie imbratisati, sa fie iubiti, sa fie sinceri cu ei insisi, sa patrunda misterele lumii, sa calatoreasca simplu la clasa a doua, sa doarma in colibe, sa nu aiba bagaje, sa fie liberi, sa munceasca cu pasiune, sa invete, sa cunoasca... Este foarte greu sa exprim public ce vreau eu de la viata, pentru ca vad in momentul imediat urmator chipurile cazand in jurul meu. Tristetea cuprinzand fetele celor dragi si ranjetul stupid luand locul chipurilor straine. Insa iata ca o fac. Aici este locul meu de joaca si am suficient curaj si sunt atat de nebuna incat sa marturisesc public ca sunt altfel.


Am 33 de ani si nu am nimic. Mint, am un laptop si un telefon mobil, niste toale, o gramada de carti, un pix si o agenda. Si o valiza vesnic pregatita. Car dupa mine si regrete, si tristeti, si dureri, si doruri, dar si multe vise, la care, din pacate pentru unii, nu mai sunt dispusa sa renunt. Asa cum va mai spuneam, sunt o creatoare de vise, ii fac pe cei din jurul meu sa isi descopere credintele si sufletul lor se indoaie dureros a recunoastere. Insa ca sa iti urmezi drumul trebuie sa renunti la tot: uneori la demnitate, alteori la patul in care dormi, intotdeauna la zona de confort, la orice are legatura cu orgoliul si farama de aroganta din noi, la trecut, la oameni care nu inteleg, la doruri inutile. Si trebuie sa mergi pe drumul tau si numai al tau, sa te tii de el, chiar daca uneori te prabusesti, sa rupi cu dintii din marginea lui pana la sange.

De multe ori imi dau seama ca eu imi duc viata ca in filme, ca in carti. Ma recunosc in personaje si ma intreb daca ceea ce mi se intampla zi de zi este regizat. Daca eu sunt reala. Din ce in ce mai des imi pun intrebari despre identitate. Cine sunt, de ce sunt aici, daca am vreun scop, daca am vreun drum, care este urmatorul pas? Si ma rog fierbinte sa gresesc, sa sufar, sa plang, sa rad si sa iubesc pentru ca toata viata mea este facuta din emotii, sufletul troneaza deasupra mintii si picioarele, desi ma duc in cele mai nepotrivite locuri, cu cele mai dureroase anturaje, cunosc geografia sperantei. Invat si merg mai departe... tot mai departe...

Ai simtit vreodata nevoia subita de a te cuibari in bratele cuiva, pentru a te ascunde de lume? Cand toti au fost impotriva ta, cand toata lumea te-a avertizat sa nu o faci, cand in astre aparea cea mai mare nepotrivire, ai mizat vreodata pe faptul ca acele brate te vor inalta la cer? Ai gasit vreodata iubire acolo unde parea a fi doar fum? 


De fapt ce este iubirea si care este secretul unei relatii? Stiti acele momente de la inceput cand iti doresti atat de aprig sa fii in prezenta lui, incat nu poti sa dormi, cand iti tremura genunchii vazandu-l urcand scara, cand te topesti sub imbratisari de aur, cand orice s-ar intampla nu are sens fara iubirea voastra? Da, esti indragostit(a). Si apoi iti trece. Si apoi trec anii. Si apoi te trezesti ca ai iubit o clipa, ca ai uitat acel sentiment si ca v-ati dorit la nebunie sa fiti impreuna ca sa aveti pe cine sa nenorociti reciproc. V-ati gandit vreodata la acest aspect? Ca de fapt, intr-un cuplu trebuie sa negociem cu gradul de mizerie pe care ni-l oferim si nu cu iubirea? Dragostea, respectul, candoarea, prietenia, pasiunea nu au disparut, insa si-au facut loc altele, mai grele: plictiseala, confortul, agonia, amorteala, rautatea, mizeria. Si cu astea luptam de fapt. Iar daca suntem suficient de norocosi, cele bune vor iesi la suprafata. Daca nu, nu, si gata

Deci, in concluzie, ce sanse au cei care sunt diferiti, care nu isi doresc nimic din "clasici" (nunta, botez, casa, serviciu, carte de munca, pensie, rude, telefoane, vizite, musafiri, sarbatori, ghisee, masini, bani, etichete) si care invata sa iubeasca trecand prin toata mizeria, luptand sa strapunga invelisul indiferentei, al rutinei? Ce sanse au cei pasionati, dar fara bani? Te poate hrani pasiunea? Te poate pune la adapost vreun vis mai indraznet? Raspunsurile mele sincere sunt: NICIUNA, respectiv NU. Insa asta nu inseamna ca am sa ma schimb vreodata de dragul vreunui pat sau al vreunei mese mai imbelsugate sau din cauza unor promisiuni. Nu imi negociez viata si niciodata nu reactionez la santaj, pentru ca mitele tind sa creasca. 


Imi duc visele in spate prin lume, in saracia celor din jur, in bogatia mea, in dulcea multumire de a fi eu insami, in lupta continua de a face ceea ce vreau si de a-mi gasi libertatea mai intai in mine si apoi pe pamant. Iar daca nu o sa am niciodata o casa, va rog sa considerati ca AICI m-am simtit ca acasa si ca voi mi-ati fost pereti de rezistenta si mi-ati dat curaj. Si la sfarsit, voi fi fara indoiala pe malul unei ape...


CITESTE SI:

Zile fara noima

Cele mai fericite zile din viata mea

3 comentarii:

  1. nimic mai adevarat. abia astept sa iti rasfoiesc toate posturile...

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, Lucian. Ma bucur ca mai sunt oameni care considera ca am dreptate.

    RăspundețiȘtergere
  3. doar 20 de ani si ma regasesc in gandurile tale .dupa cum bine spune iglesias ala micu` intr-o melodie d-a sa :"am i too deep?"

    felicitarile mele pentru mentalitate

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...