Ma numesc Rosu, de Orhan Pamuk

Initial am luat aceasta carte (oferita de libraria online Libris.ro) in calatoria in jurul Romaniei. Mi-am propus sa citesc in lungile ore petrecute in trenuri, sa ma bucur de talentul iesit din comun al lui Pamuk. Insa nu am reusit... De la primele pagini, lumea mea a fost data peste cap, am simtit ca am in fata o capodopera, care trebuie absorbita pe indelete, cu creionul in mana, cu liniste in suflet. Am ajuns acasa, am terminat cartea si inca nu stiu ce sa cred...



Orhan Pamuk este fie un om atat de complex incat se refugiaza in scris, fie un nebun. Si cum eu consider ca orice geniu are o doza de nebunie, atunci sa nu va mirati... Inainte de toate, Pamuk este un scriitor iesit din comun - el face din literatura o arta desavarsita, cu ajutorul cuvintelor picteaza tablouri si atinge puncte indepartate de pe harta inimilor noastre, puncte nestiute, neclare, dar care exista si asteapta sa fie sterse de praf. 

Povestea descrisa de el in cartea Ma numesc Rosu a fost considerata de-a lungul timpului thriller, police, epopee sau drama. Nu este nimic din toate astea. Este o schita fabuloasa, aproape dementa, a vietii, a oamenilor, a unor vremuri trecute, a crimei, a banului, a pasiunii. 

Uneori contururile par clare, pe intelesul tuturor, povestea este usor de urmarit. Nu este insa usor sa-l urmaresti pe Pamuk. Frazele sale te duc cu gandul la cantecul unei pasari desavarsite, al acelei pasari care scoate un tril fantastic, ca apoi sa moara. Din fericire, noi il avem pe Pamuk si cantul lui e departe de a se fi incheiat. Premiul Nobel l-a pus pe firmamentul celor mai talentati oameni din lume, iar el ne ofera o opera inegalabila, clasica.

La inceput am avut tendinta sa-l compar cu Dostoievski. Apoi am renuntat, pentru ca a reusit sa ma piarda, sa ma fascineze pana la durere. Recunosc, nu am mai intalnit un astfel de condei...


Nu mi-a placut povestea in sine prea tare. Viata miniaturistilor din Imperiul Otoman, crimele, pasiunile - nu mi-au starnit vreo emotie. Insa din clipa in care am citit primul capitol am stiu ca ma aflu in fata unei capodopere. Orhan Pamuk scrie pe atatea planuri, din perspectiva atator oameni si... lucruri, incat te intrebi cine este acest om?!

Cartea Ma numesc Rosu incepe cu povestea unui mort. Da, Pamuk scrie la persoana intai din perspectiva unui om ucis, cu capul zdrobit si aruncat intr-un put. "Pare ca intreaga lume incepe sa se micsoreze, ghemuindu-se undeva in mine", ne spune el.

Toate celelalte capitole sunt scrise la persoana intai din perspectiva fiecarui personaj in parte, dar nu numai. Pamuk este pe rand un copac, un caine, o foaie de hartie sau un ban. Reuseste cumva sa te faca sa crezi in magie, in ceva diabolic sau in ceva sfant. Sa te intrebi de unde stie. 


Nu are rost sa va spun povestea, ci doar va sfatuiesc sa cititi aceasta carte, aceasta opera de arta. Iar in incheiere, va las cu un fragment de Pamuk:

"Cu cat un oras este mai mare si mai plin de culoare, cu atat are mai multe cotloane in care sa-ti poti tainui vina si pacatul; cu cat este mai plin de lume, cu atat exista mai multi oameni intre care te poti pierde, cu pacatul tau cu tot. Inteligenta oraselor nu trebuie masurata prin numarul invatatilor, al bibliotecilor, al miniaturistilor, al caligrafilor si al scolilor coranice pe care le adapostesc, ci prin multimea crimelor savarsite in taina, vreme de mii de ani, pe ulitele lor intunecoase. Potrivit acestei judecati, n-am niciun fel de indoiala ca Istanbulul este cel mai mintos oras din lume."

"Poate ca ati inteles pana acum: pentru oameni ca mine, adica pentru cunsocatorii intr-ale amaraciunii, care preschimba in cele din urma dragostea si suferinta, fericirea si lipsurile in pretextul unei vesnice singuratati, nu exista mari bucurii in viata, dupa cum nu exista nici mari tristeti. Nu spun ca nu-i pricepem pe ceilalti atunci cand sufletele le sunt ravasite de asemenea simtaminte; dimpotriva, ii intelegem peste poate pe cei care le traiesc pana la capat. Ceea ce nu pricepem este strania neliniste in care se cufunda sufletul in asemenea clipe. Aceasta neliniste tacuta, care ne intuneca mintea si sufletul, ia locul bucuriei si tristetii pe care ar trebui, de fapt, sa le incercam."



I's Blog si Libris.ro va mai recomanda:




 




CITESTE SI:



2 comentarii:

  1. Mama o am de vreo 2 ani in biblioteca si nu am citit-o...

    RăspundețiȘtergere
  2. Poate iti faci putin timp pentru ea, Bianca! Este interesanta si naucitoare:))

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...