Kainda – fiica vanatorilor din Kenya

A fost frig si innourat in weekend, cu o ceata laptoasa si posomorata peste ocean, iar orasul adormit, confuz, cu strazile pustii, nu imbia pe nimeni la promenada. Am iesit cu treaba din casa, pentru ca altfel nu m-as fi urnit din caldura cuibului. Imagine dezolanta: palmierii se indoaie plangatori si uscati in bataia unui vant rece, taios, casele par parasite, cu transparentele trase, fara urma de viata in ele, in piscine plutesc frunze batrane, ca de toamna, si flori rosii de Craciun, iar pe strazi singurele personaje sunt pliantele cu excursii fabuloase care plutesc in aer, manate de vant, de singuratate…


Nu este frig, pamantul arde, incalzit fiind 300 de zile de soare, si emana un abur ciudat, cu miros de canal, de detergent parfumat si de iarba, aducand culoare in obraji si o transpiratie ca o boare pe frunte si de-a lungul coloanei. Vantul puternic pune stapanire pe insula si suflarea lui inghetata usuca tot, pana si versurile unei piese pe care o murmuram, pentru a-mi tine de urat.

Barurile sunt inchise, abandonate. Turistii nu se zaresc pe nicaieri. Plajele arata jalnic, oceanul are transparenta plumbului topit, iar singurele sunete sunt soaptele palmierilor si vuietul vantului care se zbate pe strazi, pe faleze, pe munte, pe mare.

In aceasta atmosfera stranie am vazut-o. Nu are mai mult de 14 ani. Este de o frumusete clasica, nu-ti poti lua ochii de la ea. Pielea este ca o ciocolata amaruie topita si fina, ochii negri plini de vise, parul cret este tuns scurt, chic, iar rochia alba o face ireala in lumina miezului de zi. Se chinuia cu o sacosa mare si cu un bidon de apa de 8 litri, vroia sa traverseze. Ceva o retinea si m-a privit in ochi, mi-a zambit.

M-am apropiat cu emotie si am intrebat-o daca vorbeste engleza. Si-a ridicat putin barbia si mi-a soptit intr-o perfecta limba a lui Shakespeare ca stie engleza, franceza, germana, spaniola si kamba. Si cu aceeasi mandrie mi-a spus ca o cheama Kainda, nume ce se traduce ca “fiica vanatorilor” si ca este din Kenya.




drumul spre scoala

Este atat de frumoasa incat ochii nu se pot satura sa o priveasca. Trasaturile fetei sunt perfecte, au inca dulceata copilariei, insa si ceva dintr-o maturitate impusa, artagoasa, curajoasa si plina de elan. Rochia alba, larga, ii flutura in vant si observ ca este cusuta cu migala de mana, carpita pe alocuri, dar cu broderie din dantela fina, nemaivazuta. Miroase a portocale, a cafea si a tigari fine. Sunt atat de atrasa de frumoasa Kainda, ca uit complet de treburile mele si ii propun sa o ajut cu bagajele. Nu pot sa plec inca, nu pot sa nu o mai vad…

Kainda ma priveste cu interes. Sustine ca poate si singura, apoi vazand tristetea de pe chipul meu, ma lasa sa o ajut cu sacosa grea si refuza cu incapatanare sa-mi dea si bidonul cu apa. “Apa e sfanta! O duc eu…”

“Incotro?”, o intreb curioasa.

“Ah, stii zona Del Duque?"

“Da…”, raspund si mintea mi se invarte intr-o ceata de emotii si intrebari. Minunea asta de fetita probabil este bogata. Del Duque este zona miliardarilor rusi, este cunoscuta pentru bogatie si lux. Si totusi…

“Spune-mi, Kainda, care este povestea ta?”

Ma priveste cu ochii imensi, nesiguri. “De ce vrei sa stii?”. Nu stiu ce sa-i raspund. Nu ii pot spune ca sunt jurnalist, nici scriitor. Nu pot afirma ca sunt curioasa. Ma simt vinovata ca intreb…

“Pentru ca iti voi spune si eu povestea mea”, ii soptesc timid.

“Esti in vacanta aici?”, ma intreaba, tarand cu greu dupa ea bidonul cu apa sfanta.

“Nu. Tu?”, vocea imi tremura nelamurit, se afunda in colturile strazii si dispare spre munte ca un zvon. Simteam ce avea sa-mi raspunda. Undeva, adanc, stiam.

“Nu. Traiesc aici de un an, am venit pe apa“. Avea o mandrie incredibila in voce. M-am simtit brusc inferioara, si slaba, si patetica.

“De unde ai venit, Kainda?”

“Din Africa. Am traversat desertul si apoi un vas ne-a adus pana aici”.

“Ai venit singura?”

“La inceput nu. Apoi pe drum i-am pierdut pe toti. Pe mama in desert, pe unchiul mamei in mare. Pe tata l-au dus la politie. Dar spune-mi despre tine… Ce cauti aici?”

“Sunt din Romania. Stii unde e asta?”

“Nu. E o tara mare? E in Europa? Esti saraca?”

“Da, e in Europa. Nu, Kainda, n-as putea spune ca sunt saraca. Nici bogata.”

“Daca nu esti saraca, inseamna ca esti bogata, nu se poate altfel.”

“Ba da. Bogatia vine din suflet. Linistea sufleteasca este bogatie si sanatatea este bogatie”.

“Asta inseamna ca sunt si eu bogata, nu?”

“Da, esti frumoasa si bogata”.

Ma dor aceste cuvinte, imi strapung inima intr-un fel pe care nu l-am mai simtit pana acum. As vrea sa o iau in brate si s-o salvez. As vrea sa schimb ceva. Orice.




Del Duque

Ne apropiem de zona Del Duque, trecem de hotelurile de 5 stele, de parcurile cu palmieri si flori exotice, de cafenelele elegante, de restaurantele de lux. In fata noastra se intind o faleza, un drum pietruit, o sosea si apoi un deal uscat si vulcanic.

“De ce ai venit in Tenerife, Kainda?”

“Aici sunt oameni buni, e viata mai buna. Mama imi spunea mereu ca daca stiu limbi straine si ma port frumos cu oamenii, voi avea de castigat.”

“Si cu cine locuiesti acum?”

“Cu prietenul meu”, imi raspunde mandra ca o nevasta tanara.

“Cati ani ai, Kainda? El e tot din Kenya?”

“15. Nuuu, el e spaniol si ma iubeste. Mi-a promis ca ma duce pe continent. Are 18 ani si este foarte sarac, nu-si gaseste  de  lucru. Este ca mine, la fel ca mine…”
Ma invita la o cafea. Zambesc si accept, merg cu pasi mici, aproape in ceata, ca intr-o poveste stranie. Pe dealul mic, incovoiat, sunt ruinele unei case cu zid de piatra rosie. In spatele acestui zid, Kainda locuieste intr-o locuinta improvizata din plastic, tabla, carton si panza. Are un voal alb la intrare, doua scaune din ratan, o banca din lemn si un loc unde face focul. Imi zambeste si imi spune senina ca este singura acasa. Undeva, din adancul meu, simt lacrimile cum urca.




home, sweet home

Se aseaza pe un scaun ca o regina, scoate un ibric, o punga de cafea si una de zahar. Imi prepara meticuloasa zeama fierbinte si ma intreaba elegant cat zahar vreau.

“Kainda, de unde ai toate astea?”

“De la oameni. Stii, seara dansez intr-un bar din Fanabe. Oamenii imi dau bani.”

Imi vede privirea socata, plina de durere, si rade. “Nu, nu, doar dansez. Dansuri africane, pictata pe fata. Nu fac nimic rau.”

“Iti place in Tenerife?”, o intreb eu stupid…

“Nu, insa aici mi-am gasit dragostea si rostul. Mi-e dor de desert. Mi-e dor de mama. Insa acum, asta este casa mea. In fiecare zi uit cate putin…”

Termin cafeaua si ma ridic. “Kainda, eu plec. Ma bucur ca te-am cunoscut”. Duc mana la poseta sa-i ofer un mic cadou, cativa banuti.

“Nu, nu, nu… Si tu ai nevoie de ei. Eu am bani de la oamenii bogati. Mergi in pace”.

Dispare in “casa” ei, mandra ca o printesa, frumoasa ca o floare, dulce, incredibil de inteleapta. Ii las pe scaun o esarfa rosie, care sunt sigura ca ii va veni de minune in parul ei negru, aspru.

Drumul spre casa mi s-a parut pliat dintr-o felie de timp care nu exista. Am zburat sau am mers zeci de kilometri, am visat sau am primit o palma?! Obrajii imi ard de vant si de dor. Vrem atat de multe lucruri, avem atat de multe, nu ne oprim niciodata, nu ne saturam niciodata, dorintele ne ard spiritul, ne impovareaza inutil. Si totusi vreau si eu ceva.

Vantul imi ia soapta si o poarta peste munti, peste oras, peste nemarginire…
“As vrea sa uit si eu in fiecare zi cate putin”.

Nota: Va marturisesc sincer ca nu am putut sa-i fac poze. Mi s-a parut vulgar, injositor si nedrept.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...