Cu ultimul autobuz prin lume

Intunericul se lasa greu, adanc, racoros peste insula. Cateva lumini sclipesc in port, la un bar local se aud rasetele groase ale jucatorilor de carti, cu halbe de bere Reina in mana. Statia de autobuz se afla pe o margine de drum, in praf, intre sute de mucuri de tigari, la capatul orasului sau la inceputul lui. In spate se vede conturul muntilor vulcanici, in dreapta portul micut, cu lumini galbene, sterse. Luna plina aduce o umbra de liniste peste targul provincial. Este trecut de 11 si asteptam ultimul autobuz spre casa…

 

Cu ultimul autobuz prin lume


De cate ori nu ati ramas pana tarziu in noapte, in orasul vostru, la o bere cu prietenii, ca apoi sa va grabiti la ultimul metrou, autobuz sau tramvai? Probabil ati fost bucurosi ca l-ati prins, ati calatorit intr-o stare de amortire, fara sa observati ceva deosebit in jurul vostru. Este absolut firesc, mi s-a intamplat acest lucru de mult prea multe ori ca sa le pot numara.

Atunci cand calatoresti intr-un oras necunoscut, in afara tarii si lumii tale, in afara confortului si lucrurilor obisnuite, totul se schimba. In primul rand, abordarea: nu vei ramane pana tarziu pe strazi, pentru ca nu le cunosti, pentru ca nu stii cu ce oameni ai de-a face. In al doilea rand, atitudinea: daca uiti sa mai pleci dintr-un bar sau club, iti chemi un taxi, care te va duce in siguranta la hotel.

Insa ati incercat vreodata sa faceti lucrurile natural, exact ca acasa? Sa calatoriti ca localnicii, cu ultimul autobuz, sa va aflati acolo, in mijlocul multimii obosite, stresate dupa o zi de munca, grabite, cu bratele incarcate de cumparaturi, cu expresii ciudate si frante de lupta zilnica? Nimic nu poate fi mai real, mai plin de seva, de bucurie, de cunoastere…

Prima data am fost nevoita sa fac acest “experiment” in Milano, cand am intarziat ingrozitor printr-un capat de oras si am fost nevoita sa iau ultimul tramvai de la San Siro spre centru si apoi alt tramvai spre celalalt capat al “capitalei modei”. Spectacolul a fost bun si as fi cerut un bis. Strazile s-au desfasurat in fata mea ca o poveste, luminile, copacii, arhitectura fabuloasa in umbre marete, singuratatea unor calatori, discutiile despre politica si fotbal, graba, dorinta de a ajunge mai repede acasa – toate au fost ca un balsam.

Apoi mi s-a intamplat in Genova, unde am fost “retinuta” intr-un bar din centrul vechi, pana la ore intunecate. Locuiam undeva pe dealuri, la zeci de statii de metrou si autobuz, combinate intr-o avalansa de necunoscut, frica, emotie. Acel bus care a urcat pe munte intr-o noapte de septembrie in Genova a fost un moment de glorie. Oameni de culoare incarcati de pachete, impingandu-se, razand, glumind intr-o italiana armonioasa, cantatoare, injurandu-se bland, transpirand la ideea ca nu vor ajunge la timp acasa, ingrijorati, reali, calzi. Apoi unul cate unul au coborat si am ramas doar eu, cu senzatia ca de abia in acele momente cunosteam Genova.

In Barcelona am fost nevoita sa stau pe strazi o noapte si am surprins ceva din mizeria nerostita a orasului, din panica si frica lui, din saracia, din barurile ieftine, din gramada de travestiti si hoti, din micimea unei metropole atat de adulate. Noaptea, s-a desfasurat sub ochii mei un alt oras, in care nu ti-ai dori sa traiesti.

In Tenerife am incercat de mai multe ori aceasta senzatie stranie, de apartenenta la o alta lume. Am fost un intrus in viata lor reala, insa m-au acceptat, chiar daca eu priveam totul cu un zambet tamp si cu aparatul foto agatat de gat, ca intr-o mare mirare.

In prima noapte care m-a prins pe drumuri, ultima sansa sa ajung acasa a fost un autobuz supra-aglomerat, de un verde murdar, cu iz de sudoare statuta, cu rasete grosolane, cu oboseala in priviri. M-am prabusit pe un scaun recunoscatoare si apoi am inceput sa privesc in jur. Oameni de o frumusete tropicala, bruta, desavarsita. Doi turisti speriati in pantaloni scurti. Margele si amulete. Multa culoare, asortata cu noaptea, cu sclipiri albe de dinti. Nu voi uita niciodata imaginea unei mame de culoare, care se chinuia cu o fetita in brate, un baietel in spate, prins cu un sal, si doua sacose de cumparaturi. Culmea arogantei, femeia zambea si parea fericita. De cate ori incerc sa ma plang de ceva, ma gandesc la acele brate negre, puternice. La expresia de fericire pura din ochii ei. Nimic fortat, nicio umbra de regret.

Aseara m-a prins noaptea din urma intr-un oras de provincie, intr-un port prafuit, cu lumini galbene, cu ramasite ale sarbatorilor ancorate de palmieri. O mare de chistoace se revarsa printre pietrele si praful din statie. Stiam exact la ce ora vine autobuzul, iar langa noi doi tineri parfumati se pregateau de petrecere in Las Americas, iar doua romance blonde tastau cu viteza sms-uri si beau energizante.

Bus-ul nu a intarziat niciun minut, iar usile sale s-au deschis spre o noua lume. Lumea de noapte din Tenerife, oamenii simpli, care nu detin masini, care muncesc pana tarziu, care merg la discoteca, care se dau cu parfum ieftin, care isi cara bagajele cu spatele, care zambesc mai sincer si mai din suflet decat avalansa de turisti suficienti.

Acolo, in autobuzul 467, am simtit ca ma aflu in lumea reala, cea dincolo de hotelurile de 5 stele, de plajele si apusurile grandioase. Lumea in care se plange, in care se canta, se munceste pana la epuizare, se asuda si se injura. Lumea frumoasa, perfecta in tristetea ei. Singura care conteaza.

Un tanar de culoare purta o palarie mica, aranjata pe o ureche, cravata rosie si camasa in patratele, era emotionat si se vedea ca merge la o intalnire de amor. Un batran ars de soare, nu santuri de tristete si de bucurie sapate pe chip, cu ochi albastri melancolici, cu oboseala in gand, cu maini aspre si pantofi ieftini, privea la noaptea neagra de pe fereasta. Un alt domn, canarian presupun, mic si rapid, cu o palarioara ciudata pe cap, cu o bluza care a vazut si zile mai bune, cu margele la gat si la maini, cruci crestine si talismane neaose prinse impreuna, a injurat subtil printre dinti cand o femeie l-a scos din tihna sa pentru a cobori.

Intr-un singur autobuz, la inceput de noapte canariana, gasesti sfinti si pacatosi, copii plangand de oboseala, cu manute murdare si picioare scaldate in praf, profani ale caror ganduri se invart intr-o ceata artificiala, de alcool, droguri si tutun, oameni de culoare de o frumusete pe care nu o pot exprima in cuvinte, femei indragostite care isi saruta barbatii cu patima, adolescenti care merg la discoteca, in haine ieftine, stralucitoare, cu lanturi si leduri, mame cu posete ieftine purtand in brate prunci adormiti, batrani care ascund in spatele privirilor povesti uluitoare, oameni ai lui Allah, ai lui Dumnezeu si ai lui Krishna, cu piele in nuante de la albul provocator si arogant, pana la cel mai adanc negru, subtil si fericit, trecand prin galbenul taciturn si muncitor si prin aramiul inteligent si practic.

Seara s-a incheiat cu cei cativa pasi pe care i-am avut de facut intre doua lumi. Am coborat din autobuz, iar usile sale s-au inchis grele peste sentimentele firesti ale unei vieti pe care altii nu o simt, nu o percep si nu incearca sa o descopere intr-o statiune de vacanta.



CITESTE SI:
 
  
  

Un comentariu:

  1. Ai reusit sa exprimi atat de real viata adevarata incat eu chiar am auzit si vazut usile inchizanduse in urma ta. Ei, eu chiar viata acelor oameni as vrea sa o cunosc pentru ca sunt oameni ca mine doar ca sunt pe alte meleaguri. Mi-ar place sa locuiesc cate un an in fiecare tara din lume(bine , nu chiar toate, toate dar marea majoritate)sa cunosc oamenii.Ce mananca , cum gatesc, ce obiceiuri au, ce traditii,cum este viata lor de zi cu zi . Dreams... valymag96

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...