Acasă

Rafaela se lasă pe spate în scaunul albastru, din plastic murdar. Cu ochii închiși adulmecă aromele din farfurie: scorțișoară, chili, orez, roșii, turmeric, porumb dulce. Ezită să mănânce, deși îți simțea stomacul lipit cumva de spate, într-un mod dureros. Însă masa de prânz era unul dintre cele mai bune momente din viața ei de acum și nu ar fi vrut să se termine prea curând. O bufnitură asurzitoare o trezi din visare și văzu nuca de cocos spartă de asfalt, vărsându-și conținutul limpede și parfumat în praf, ca o oglindă de opal în care cerul se vedea întors. Oftă adânc, fără să-și dea seama. Până la urmă va mânca și va pleca spre casă.


Pe drumul pustiu se zări o arătare stranie, mică și cocoșată, ca adusă de vânt. Se apropie de masa lui Rafaela și abia atunci o văzu bine pe bătrână. Era neagră ca noaptea și plină de riduri adânci, de tristețe. Era înveșmântată în fâșii de pânză cenușie, ca cerul într-o seară înnourată. O privi cu ochi de ambră care încă mai purtau în ei viață. Nu spuse nimic, nici nu avea nevoie să o facă. Pielea ei respira cuvintele, cu o claritate uimitoare.

Rafaela oftă încă o dată. Parcă ridurile bătrânei se răsfirară și pe chipul ei ca o umbră. Își privi farfuria și nu mai simți foame. Doar o nepăsare adâncă. Ridică vasul de pe masă și îl întinse bătrânei. Aceasta își împreună mâinile în dreptul pieptului într-o mulțumire tacită, acceptată de ambele femei. Luă mâncarea și rămase așa, stană de piatră, neștiind ce să facă.

În acel moment, din bucătărie ieși o femeie corpolentă și începu să țipe într-o limbă cu  vorbe alunecoase ca pietrele unui râu. Rafaela se îndreptă în scaun și îi spuse cu o voce calmă, pe care nu și-o recunoștea.

"Las-o! Eu am chemat-o. Am plătit deja pentru porția mea. Acum mănâncă ce-a mai rămas."

Femeia cu iz de sardină se bosumflă și pufni disprețuitor într-o engleză stricată ca dinții ei:

"She dirty and old. She scare my clients".

"Acum las-o. Nu e nimeni aici".

Bucătăreasa luă o foaie îngălbenită de ziar, roasă pe alocuri de șoareci, și se îndreptă fără tragere de inimă către bătrână. Îi smulse farfuria din mâini și răsturnă conținutul în ziar. I-o dădu și-i spuse să plece, apoi dispăru în bucătăria soioasă.

Rafaela nu putu să urmărească scena mai departe, însă privirea bătrânei o atragea ca o chemare a vântului. Se oprise pe cealaltă parte a străzii, se așezase pe trotuar, cu ziarul în față și ducea îmbucăturile la gură cu mâna dreaptă. Ochii îi erau calmi și blânzi. De pe mâna bătrânei se scurgea un sos roșu și iute în praful de pe drum și apoi într-un canal, ca sângele unui înger decăzut.

Rafaela se ridică brusc izbind scaunul de podea. Alergă în strada încinsă și își simți trupul biciuit de arșița usturătoare. Broboane de sudoare rece i se prelinseră pe coaste. Îi era frică și era pentru prima dată de mult timp când sentimentul era real, dureros.

Ajunse la casa pe care o împărțea cu iubitul ei, își căută cheile în poșetă, iar când deschise ușa un val de căldură acră îi invadă conștiința. Se prăbuși pe podeaua veche din lemn. Rămase așa ore în șir. Murmura din timp în timp, ca o mantră, ca o rugăciune secretă, teribilă, interzisă: "Vreau acasă!"


*Acesta este un text literar. Intenționez să încep astfel o nouă carte. Ce spuneți? Merită?

 

3 comentarii:

  1. Cred ca numai Rafaela stie daca se merita sa mearga mai departe sau nu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sensibil, frumos... imi place! dupa cum ai pornit, ma gandesc ca vrei sa scrii o culegere de eseuri. Asa pare, la o prima impresie.

    RăspundețiȘtergere
  3. Intentionez sa scriu un roman de dragoste:) Un romance lichid, parfumat, cu aroma exotica. Sper sa se si intample...

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...