Tu ce ţi-ai dorit acum 10 ani?

Inspirată de povestea adevărată a lui Alin Popescu, am început să-mi pun întrebări, să răscolesc puţin prin trecutul meu, să caut răspunsuri, să îmi amintesc de visuri şi dorinţe mai vechi, să încerc să înţeleg... Şi, ca într-o magie, am dat timpul înapoi şi am ajuns în anul de graţie 2002, când aveam 24 de ani, eram încercată de sentimente confuze, trăiam pe apucate, înşelam timpul şi visam cu ochii deschişi. Iată cam ce îmi doream pe atunci...

 

Maşina timpului


În anul 2002, trăiam într-o lume atât de diferită de cea de acum, încât aproape s-a anulat şi a devenit doar un fum uşor, un abur de aduceri aminte şi de întâmplări ale altcuiva. Eram într-o relaţie care nu mai funcţiona, dar pe care am dus-o ca pe o cruce până în 2007. Căutam şi cerşeam iubire. Îmi doream să fiu a cuiva, dar să-mi păstrez libertatea şi doza de nebunie specifică vârstei. Să pot să urlu neîngrădită că iubesc, să mă îndrăgostesc pe furiş de altcineva, să fug în lume.

În anul 2002 mi-am dat licenţa în Politici Monetare şi ştiu că am învăţat destul de mult, deşi eram conştientă că nu-mi va folosi niciodată. Chiar nu m-a ajutat cu nimic! Apoi a început căutarea de joburi, un lucru aproape inutil în Iaşi - şi atunci, şi acum. Pe tinerii absolvenţi, timizi şi neîncălziţi de pasiuni clare şi tulburătoare, angajatorii din provincie nu dădeau doi bani. Mă forţam să merg la interviuri istovitoare şi prosteşti - am încercat pe rând să devin chelneriţă, secretară, asistent manager, vânzătoare de telefoane, office manager, agent de turism, lucrător la Peco, jurnalist şi multe altele. Nimeni nu m-a vrut. 

Chiar îmi aduc aminte că la un interviu pentru vânzătoare de telefoane în mall, mi s-a cerut să ştiu contabilitate, trei (3) limbi străine, să am cunoştinţe aprofundate de HTML, de Excel, să ştiu să umblu cu orice model de telefon de pe piaţa de atunci şi toate astea pentru un salariu de un milion. Da, un milion de lei vechi. Ah, ce vremuri...

Nu prea mă pierdeam cu firea. Nu m-au tulburat niciodată prea tare refuzurile, nici când veneau pe bandă rulantă. Pur si simplu, nu mă gândeam la ele, îmi vedeam de treabă mai departe - adică depuneam CV-uri, mă întâlneam cu diverse personaje, plecam dezamăgită. Şi tot aşa... 

N-am să uit niciodată un moment cheie din acel an. Eram la o "şedinţă" de familie, cu mama şi o mătuşă mai înţepată cu soţul ei. Eram pusă sub lupă. Ce am de gând, ce îmi doresc EU de la viaţă... Şi, aşa, din impulsul nebunesc de a scăpa din cuşca aceea de întrebări şi priviri, am ridicat ochii în tavan şi le-am răspuns: "eu vreau să citesc şi să scriu cărţi". 

Râsete. Milă. Dispreţ. Doar mama m-a privit blândă şi îngăduitoare şi ŞTIU că ea a crezut în mine şi a sperat că, într-un fel, oricum, oricând, visul meu se va împlini. Nu pentru că ar fi fost de acord, ci doar pentru faptul că mă iubea...

Mi-am petrecut anul 2002 în fumul unui buncăr de internet-cafe, cu oameni ciudaţi, cu tot felul de poveşti de viaţă. Stăteam serile şi discutam despre viitor, eram tineri şi fără griji. Ştiu că mulţi îşi doreau un job bun, bani, familie. Nu cred că am visat la chestiile astea niciodată. Eu vroiam să scriu, însă n-am mai pronunţat acest lucru cu voce tare, de când cu şedinţa şi râsetele din familie.

Nu îmi aduc aminte ca 2002 să fi fost un an bun. Erau timpuri de formare, de căutări, de abandon. Zăceam în baruri şi în locante cu fumul până la cer. Nu cred că aveam ce să visez, pentru că nopţile îmi erau fără stele. Nu aveam zile senine, cu soare. Aveam doar remuşcări, dureri, neputinţe şi atât de multă iubire, încât mă speria. Undeva, în mine, zăcea o capacitate imensă de dăruire. O pasiune violentă, strunită cu lanţurile unei relaţii prea simple, cu sforile unui oraş prea mic, legată cu nişte cătuşe de puf familial.

Pe repede înainte


Ţin minte că 2003 a fost cel mai greu an din viaţa mea. Nu se schimba nimic, nu făceam nimic ca să schimb ceva. Îmi murise voinţa, îmi adormise sufletul. Întâmplări tragicomice, care mă chinuiau, veneau să-mi confirme că nu fac parte din peisaj. În 2005 ajunsesem la apogeu. Aveam casa mea, dar nu mă aveam pe mine. Şi atunci, de Crăciun, am scris un text. Iar totul a devenit magie...

Cu 5 ani în urmă


Fără să caut şi fără să cer, mi-am găsit iubirea. Din acel moment, pasiunea mea s-a dezlănţuit, neînfricată. Tot curajul şi nebunia acestei lumi mi s-au aşternut la picioare. M-am înfruptat cu furie din ambele. Am muncit enorm, am ascultat, am învăţat, de multe ori am vrut să mă dau învinsă. Însă nu m-am întors niciodată. Mi-am trăit propria viaţă, deşi uneori, de multe ori, am fost o umbră. Chiar mai sunt şi acum - când mă trezesc eu că vreau să fiu "buricul târgului" - un lucru atât de nenatural şi prostesc...

În prezent


Citesc şi scriu cărţi (sau, ma rog, am scris deja una). Am blogul meu. Mai scriu şi pe alte bloguri frumoase şi inspirate. Iau bani pentru asta. Cam de trei-patru ori salariul mediu, deci pot spune că îmi câştig existenţa scriind. Iubesc şi sunt iubită. Am mult, mult mai multe decât am visat acum 10 ani, însă cel mai bun lucru este că mi-am urmat destinul. Că nu am abandonat... încleştată în demagogii absurde. Că nu am renunţat să fiu EU, fără adaosuri, fără frici inutile care te micşorează.

Însă pe masură ce au trecut anii, visurile au evoluat. M-au împins spre lucruri mai îndrăzneţe, mai nebuneşti. Cine ar avea curaj să trimită o cerere de sponsorizare, oferindu-şi doar condeiul, în spatele căruia nu se află un nume? Of course, me! Şi am reuşit! Da, tot ce mi-am pus în cap am reuşit.

Asta nu înseamnă că am linişte sau că totul mi se pare uşor şi frumos. Acum este mai greu ca niciodată, pentru că trebuie să răspund în faţa mea. Eu sunt cea care formulează visele, eu sunt cea care trebuie să fie atentă la ce-şi doreşte. Pentru că altfel nu are sens. Nu îmi fac meseria pentru bani. O fac pentru suflet. Proiectele împlinite sunt mai importante decât destinaţia, pentru că îmi dau măsura puterii mele. Iarăşi mă comport ca o umbră... Vreau mult şi repede. Prea repede... Timpul nu mai este de partea mea...

Viitorul sună... neclar


Ştiu vag ce îmi doresc. Vreau să traiesc o perioada in Lisabona, sa vizitez New York-ul, Caraibe,  să-i iau un interviu lui Pedro Juan Gutierrez în Havana, Rio, Los Angeles-ul (vreau să fiu în presa acreditată la Oscaruri), vreau să fac un safari în Africa, să merg la Istanbul, la Budapesta, în Grecia, în sudul Spaniei, să scriu pentru o revistă celebră care să mă aprecieze cu adevărat, să merg pe Camino şi apoi să îmi închiriez o casă, să am un câine şi o fetiţă şi să scriu cărţi, exact în ordinea asta:) Râdeţi cumva? Mai vorbim...

Tu ce ţi-ai dorit acum 10 ani?



CITEŞTE ŞI:


  

20 de comentarii:

  1. In 2002 aveam 21 de ani...trecusem printr-un deces in familie si fostul sot se mutase la mine(spre sfarsitul anului). Imi dorisem sa termin facultatea (in 2003 am terminat) si avem business-ul nostru.
    Am avut , vreo 2 ani, o agentie de turism (deja lucrasem in turism si eram indragostita)...ne-a dat afara al treilea asociat. M-am apucat apoi de freelancing si din 2007 sunt la jobul actual.
    Imi doream atunci sa vad lumea - si acum am reusit deja sa bifez destule locuri.
    Uitandu-ma innapoi poate puteam sa fiu mai putin "blonda" in anumite privinte dar mi-au picat bine experientele de atunci.
    Am avut norocul , insa, sa gasesc jobul vietii mele inainte de 30 de ani :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Deci, se poate! Multumesc, Cristina:)

      Ștergere
    2. Atata timp cat nu renunti la visul tau, ORICE se poate!

      Ștergere
  2. PS: am fost de 5 ori la Budapesta deja (ma duc iar de Revelion) si o data in Grecia (sper sa revin la anul).
    Si eu tot din scris imi castig existenta :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga Ioana, eu iti doresc din suflet sa ti se implineasca toate aceste visuri! Ai scris foarte frumos, adevarul este ca intotdeauna daca iti doresti indeajuns de mult reusesti :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult, Larisa! Ideea este ca nu trebuie sa-ti pierzi niciodata pasiunea si concentrarea:) Si sa fii deschis la minte - daca nu se intampla, inseamna ca ala nu e drumul tau...

      Ștergere
  4. Înainte de orice văd că azi iar ai scris (și) pentru mine :)) Dacă într-adevăr ciclurile din viața unui om sunt de câte 10 ani (mai auzisem varianta cu 7 ani), atunci eu acu's 10 ani aveam 18 ani proaspăt împliniți și nu prea credeam în vise. Da, la 18 ani eu nu prea credeam că dacă visezi ceva frumos se poate întâmpla pe bune, asta era în filme și cărți, dar în realitate "life sucks" :))

    În 10 ani m-am maturizat, am îmbrățișat și visele, s-au întâmplat foarte multe lucruri și evenimente pozitive, dar chiar cred că anii cei mai buni sunt cei care or să vină :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bia mea draga, eu la 18 ani nu vroiam decat sa fiu iubita de un anume baiat. Si visam sa am un show al meu:)) Nu conta ce fel de show - ceva al meu, grandios. Copilarii... N-am crezut niciodata ca life sucks, niciodata. Eu nu ziceam decat "tari mi-i greu":)))

      Si cred ca ar trebui sa facem din anii astia, de acum, ceva bun, ca cei care vin sa aiba de unde sa se adape... Insa nici eu nu ma tin de chestia asta:D

      Ștergere
    2. Ah, si chestia cu iubirea mi-a iesit:))) Numai cu show-ul nu, dar nefiind ceva clar, nu prea avea cum...

      Ștergere
    3. Eu la 18 ani imi doream sa fiu carrie (sex and the city). am reusit dar scriu pe alt subiect =))))

      Ștergere
    4. Acum mai trebuie doar sa te muti in New York:)))

      Ștergere
    5. aurita sa-ti fie gura . acum pot macar sa vizitez NY :) in vara lui 2013 mi s-a mai implinit un vis (am dubla cetatenie)

      Ștergere
  5. Eu credeam că life sucks din motive independente de mine, am avut parte de lecții de viață mai dure pe la 16-17 ani și nu mă vindecasem până la 18, dar acum nu mai cred asta, chiar dacă știu că mereu cel mai înalt pisc al fericirii se alfă lângă cea mai abruptă prăpastie a disperării. E un echilibru tare fragil, dar probabil ăsta-i farmecul :D
    Chestia cu iubirea mi-a iesit si mie, caci da, asta imi doream cu ardoare la 18 ani (cine nu-și dorește?), mai ales ca deja eram cu El, același El, dragul de El :) Am și constante frumoase in viata asta, știu :*

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu in 2002 aveam 23 de ani, eram deja casatorit de 4 si ceva (tot cu Kadia :P :P ), am venit in Geneva si m-am inscris la doctorat. Stateam initial intr-o porcarie de garsoniera oribila si primeam salariu care acum nu mi-ar ajunge nici pentru plata facilitatilor (slava domnului ca a fost asa doar un an ca altfel muream de inanitie) Eram bou de mandru si n-as fi folosit din banii mosteniti din familie nici mort. Cred ca bou de mandru am si ramas. Asta nu s-a schimbat :P.
    Pe atunci visam ca am sa ajung exact ce am si ajuns. Adica mi-a mers bine. As fi cumplit de ingrat sa ma plang.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Frumoasa poveste, Vladimir! Chiar daca nu a fost simplu...

      Ștergere
  7. Am descoperit târziu articolul, dar, vorba aia ... mai bine mai tarziu :D

    În decembrie 2002 aveam 31 de ani şi tocmai luasem hotărârea să fac o schimbare majoră în viaţa de până atunci: după ani de muncă 80+ ore/săptămână ... de bună voie, îmi plăcea ceea ce făceam (şi încă îmi place), m-am hotărât să-mi iau slujbă 9-17, în oraşul natal, unde ajungeam doar din când în când în weekend-uri deşi aici aveam domiciliul stabil. Credeam că e tot ce-mi puteam dori. M-am înşelat :))

    După 3-4 luni mă suiam pe pereţi de plictiseală aşa că m-am întors la prima dragoste, în paralel cu jobul ”normal”. Acum 7 ani mi-am încheiat socotelile cu ultimul meu angajator şi am pornit singur mai departe.

    Din 2005 am început să călătoresc mai mult. Nici până atunci nu stătusem pe acasă ... 6 luni numai în Grecia, în 7 călătorii, prima în '83 ... dar de atunci am ajuns în destinaţii la care nici nu visam în urmă cu 10 ani, când o săptămână pe undeva prin Europa mi se părea mai mult decat OK.

    Mai vedem peste încă 10 ani :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca ai ajuns aici:) Si felicitari pentru calatorii... Iar peste 10 ani sa ne auzim cu bine!

      Ștergere
  8. Eu îl descopăr și mai târziu, noroc că le mai scoți la înaintare tu... și e bine, că multe se potrivesc și atunci, și acum...
    Ceea ce scrii mă pune mult pe gânduri. Mie mi-e frică să mă uit în urmă, să văd ce am vrut și ce am făcut... dar, poate, că o să-mi fac curaj și am să scriu un astfel de articol, chiar dacă va însemna să răscolesc pe unde aș vrea să nu o fac...
    Știi ce mi se pare cel mai important? Tu ai știut, de mult, ce ți-ai dori...
    Felicitări, Ioana, pentru tot!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult pentru tot. Sa stii ca este un exercitiu tare bun!

      Ștergere
  9. nici mie nu mi-a fost usor sa ma uit in urma, dar pana la urma a fost bine;
    si e bine , zic eu, si pentru viitor si pentru o mica pace cu trecutul :)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...