Portugalia (3): Lisabona - albastrul de azulejos


Stau la o terasă cu o singură masă de plastic pe trotuar, sorbind gânditoare dintr-o bere Super Bock. Lângă mine, răsună muzica fado dintr-un taxi Mercedes cu portierele deschise. Din bar se aud doar şoaptele doamnelor în vârstă venite la un espresso sau la un păhărel mic de vin de Porto. Peste drum, un marocan simpatic sprijină uşa unui magazin de suveniruri antice, iar mai la vale, un domn fumează liniştit un trabuc, ascultând ploaia. Sunt în Alfama...



Imediat cum am trecut de zidurile impunătoare ale Catedralei din Lisabona şi de portocalii încărcaţi de fructe, în faţa mea s-a deschis un cu totul alt peisaj. Străzile s-au îngustat simţitor, pietrele au devenit neregulate şi lucesc în ploaia blândă, clădirile au o viaţa proprie - sunt dărăpănate, ascuţite, colorate, pe acoperişuri cresc smocuri de iarbă şi copaci, iar zidurile sunt înveşmântate în azulejos, de un albastru şters, domol şi candid, ca zâmbetul unui prunc.


Habar n-am pe unde ar trebui să merg. Nici măcar nu ştiu unde trebuie să ajung. Ochii îmi sunt măriţi de mirare şi simt cum inima mi se îndoaie de emoţie. La primele acorduri de fado, grăbesc paşii care se târau obosiţi pe străzile minuscule şi prin catacombele unor alei uitate de timp. Ajung la un bar, unde muzica răsună dintr-o maşină. Este, fără îndoială, un loc foarte puţin turistic. De fapt, în interior se află vreo patru persoane, toate trecute bine de 60 de ani. Le zâmbesc şi cer o bere. Super Bock apare pe tejghea ca un suvenir, plătesc 1 euro şi mă aşez la terasa formată dintr-o singură masă.


Respir profund şi repetat aerul zonei. Este un amestec de parfum de portocali, de ploaie, de rufe curate şi de mare. Zidul de care mă sprijin este acoperit de acele bucăţele de faianţă albastre şi albe, cu poveşti uluitoare. Îl mângâi fără să mă gândesc la ce anume fac în acel moment. Un domn îmi zâmbeşte cu blândeţe. A înţeles pasiunea, pentru că şi el trăieşte de o viaţă cu aceleaşi doruri. Visele sunt aici în albastru ceramic, în galbenul şters al pereţilor prea de mult văruiţi, în portocaliul turbat al fructelor, în griul pietrelor şi în roşul florilor de plastic de la balcoane. Încerc să înţeleg visul sentimental, boem şi divin al unei muzici care sapă şanţuri în suflet, se instalează acolo defintiv şi îţi spune istoria unei lumi nevăzute.


Da, asta este cealaltă faţă a Lisabonei. Una mai intimă, mai subtilă, mai umană. Dincolo de poveştile despre Alfama, despre cluburile celebre de fado, despre muzee, trasee turistice şi "pierdut pe străduţe". Este acea Lisabona în care casele au propria personalitate, care îşi scriu istoria pe ziduri, în care trăiesc oameni cu un zâmbet vag, dar sincer, foarte cald şi foarte relaxant. Aici totul se închide imediat după prânz.


Uşile şi geamurile închise crează un cocon de tăceri, prin care doar umbrele circulă neabătute şi magice. La colţ de stradă, într-o locantă cu faianţă albastră pe pereţi, o femeie trecută de 40 de ani murmură versurile de iubire ale unei piese vechi, care îţi picură o dulce tristeţe în inimă. Se aud paşi pe caldarâm, un ropot de senzaţii parcă nelalocul lui. Turişti japonezi cu aparatele lor foto, cu pantofii scumpi şi gentuţele de talie tulbură pentru câteva minute veşnicia unei după-amiezi.


Încet, dar sigur, lacrimile îmi coboară pe obraji. Nu sunt tristă, doar că frumuseţea aceasta atemporală mă trimite cu gândul la cămin, la pace, la a fi  - un dor nedesluşit, o stare între pasiune, emoţie, tristeţe şi fericire extremă. Uşile taxiului se închid, muzica fado dispare în interiorul maşinii, luând cu ea şi ultima secundă. Când îmi privesc ceasul ştiu că trebuie să plec...


Ploaia din ce în ce mai bogată mă însoţeşte până la ulima alee fără nume din Alfama. Trec de Museu do Fado, ajung la apă şi soarele străluceşte peste Avenida Infante Dom Henrique, ca şi cum m-aş afla deja în altă lume, într-un alt oraş.

Ore în şir am colindat pe străzile Lisabonei - pe Rua Aurea, prin Praca Rossio şi Praca de Figueira (locul unde emigranţii de culoare îşi vând prafurile şi ierburile), apoi pe Rua Palma şi până în Praca Martim Moniz, unde tramvaiul galben ne aşteaptă pentru o plimbare la apus.


Exact de lucrul de care vroiam să mă bucur mai tare şi mai tare - de călătoria cu Electrico 28  - nu am reuşit să am parte. Adică m-am plimbat şi a fost ok. Străzile Lisabonei şi cartierele sale se desfăşoară cu rapiditate prin faţa ochilor tăi măriţi de mirare. Dar dacă de la a doua sau de la a cincea staţie se urcă mulţi turişti - peisajul devine imposibil. Am traversat tot centrul vechi al oraşului şi am coborât în Bairro Alto, pe Rua Alecrim, care urcă domol spre Igreja de Sao Roque.


Dacă pe din afară biserica pare una obişnuită, chiar ştearsă faţă de peisajul străzii, în interior am găsit cea mai scumpă capelă din lume  - Capela de São João Baptista - cu picturi, statui din aur şi vitralii care cern lumina de peste două secole. Iar puţin mai sus, pe o strada înclinată şi luminată cu felinare medievale, am descoperit o grădină vintage-chic, dar şi una dintre cele mai impresionante privelişti din viaţa mea: Miradouro de Sao Pedro de Alcantara. Aici voi lăsa doar imaginile să vorbească...


Iar când noaptea şi-a întins aripile peste oraş, învăluindu-l în tăcere, am pornit la vale, pe drumul aproape pustiu, pe care doar razele aurii ale felinarelor şi albastrul de azulejos al clădirilor ne mai spuneau "noapte-bună".


2 comentarii:

  1. Fabulos!
    Si turistic si...artistic!
    Atata sensibilitate, arta, culoare si istorie!
    Cu asa descriere, ai plecat deja cu gandul in calatorie!
    Se poarta Portugalia? Ei bine, da, se poarta frumosul simplu, fara infloriri, ambalaje sau exagerare!
    Felicitari! Excelent scris/povestit! La muuuuuulte astfel!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...