El Medano este un oraș situat la capăt de lume, pe un colț de insulă, în bătaia vântului și sub asediul valurilor. Străzile înguste sunt luminate de soare parțial, creând conuri de umbre ciudate, magice. Lume puțină pe stradă, balcoane acoperite de transparente albe, clădiri părăsite și crispate în nuanțele lor de albastru șters, udate de mare și uscate de vânturile puternice, aspre și senzuale. Plaja este din rocă vulcanică, neprietenoasă cu turiștii comozi. Pe mare se văd zeci de vele colorate ale iubitorilor de windsurf, iar bucuria acestora se simte în aer, compactă, delirantă…
Stau pe o bancă din lemn, adăpostită sub o stâncă, și simt razele soarelui arzându-mi obrajii și brațele. Vaporii Atlanticului te învăluie într-o aură de prospețime, de început de lume, atunci când totul era pur, simplu, strălucitor și sălbatic. Nicio mișcare, nicio vorbă nu străbat prin vânt. Vuietul valurilor este asurzitor, îți înveșmântează sufletul în nemurire, în dulcea povară a vieții simple, perfecte, lângă inima naturii. Simt că fac parte din stâncă, din piatra aceea neagră și vulcanică, arsă de focul dorului de ducă. 
Printr-o poartă din piatră se zărește oceanul în largul lui, cu valuri înalte de câțiva metri, cucerit de călăreții brizanților, cu pânze roșii și negre, care fac salturi în timp și merg pe apă, sfidând realitatea, împlinind spusele cărților sfinte. “Prin credință vei merge pe apă ca pe uscat” a spus Iisus, iar acești oameni se pare că întorc timpul și îi dau altă valoare. 
Secundele par ceasuri de ambră, fuioare de uitare și  de liniște. Mă pierd în apele albastre, privind fix soarele, alegând să nu visez la nimic, să cred doar în prezent. Un somn cald, aducător de pace în oase, mă poartă spre lumi uimitoare, în care vântul îți șoptește istorii de vrajă și amor. 
Pe cealaltă parte a orașului se întinde o plajă sălbatică și absentă. Pietre, praf și vânt. Un vânt sărat, de o bogăție fără seamăn, un praf roșcat, african, ce sapă în stâncă și în amintiri șanțuri de fericire. Pe ocean se văd zeci de catarge, windsurferii vibrează la chemarea adâncurilor, plutind pe coame de valuri, zburând în văzduhul fierbinte, unduitor. 
O comunitate boemă își are sediul acolo, pe stânci, în bătaia spumei sărate. O căsuță din lemn este de fapt un bar ad-hoc și este adăpostită de vânturi cu ziduri de piatră scrijelită, pictată, și paravane împletite din frunze de palmier. Mesele sunt rustice, mici, șovăitoare, acoperite de praf, berea este ieftină și totul se reduce la esențial. În jurul meu nu sunt mai mult de douăzeci de oameni din toate colțurile lumii: olandezi, spanioli, englezi, italieni, marocani. Nu vorbesc decât pe limba vântului. Echipamente colorate de mii de euro zac în așteptarea valului următor. Toți au pe chip o fericire solemnă, fără nori. Zâmbetele sunt pure, de copii pasionați de o joacă matură. Și uneori periculoasă. 
Acești oameni își înalță clipele la rang de artă. Au după ei case văruite cu bucurie. Merg în mașini ciudate, ieftine, în care au un pat, un câine și câteva haine. Sunt oameni ai valurilor, ai libertății totale, unice, fără întoarcere. Aș fi curioasă cum ne privesc ei pe noi, profanii care căutăm în lăzile ponosite ale disperării, care ne oprim privirea pe lucruri tangibile, care ne dorim viitor în loc de prezent. Probabil că nu ne judecă, probabil că unii au trecut și ei prin astfel de lumi. 
Un câine cu basma roșie la gât se apropie de mine, mă miroase și mă adoptă. Simt un fel de bucurie ciudată, parcă încep să înțeleg, însă senzația durează o clipă infimă, care mă arde și îmi scapă printre degete ca nisipul dus de vânt. Aș vrea să rețin secunda încremenită în zâmbetele acestor făpturi care umblă pe apă. Aș vrea să las tot și să trăiesc acolo pe mare, pe vânt, într-o casă cu ferestre spre uitare…

No Comments

  1. Citind articolul tau , ma-am indragostit din nou de windsurfing .