Andrada Crânguş: "Mă simt bine să fiu diferită!"

Andrada Crânguş este specialistă în turism, marketing şi comunicare. A lucrat  6 ani la Ministerul Turismului, apoi a făcut parte din echipele Perfect Tour şi Transilvania Travel. În prezent este freelancer, scrie cu multă pasiune pe TurismMarket.com, dar ne povesteşte şi experienţele sale de mămică pe UrbanKid.ro. Dincolo de această prezentare a carierei sale, Andrada este un om minunat. Este corectă, pasionată, cu un spirit viu, o prezenţă foarte plăcută şi un prieten bun. Te poţi baza pe ea şi are păreri extrem de bine articulate. Mie îmi place foarte mult şi când am rugat-o să-mi scrie căteva rânduri despre experienţele ei de viaţă, Andrada mi-a oferit un text savuros, din care toţi avem câte ceva de învăţat. Iată detalii...



Fricile care mă bântuie

 

Am citit articolul Ioanei despre fricile ei mărunte şi, încercând să-mi inventariez propriile frici, mi-au venit mai întâi în minte  o grămadă de lucruri de care nu mă tem. Nu mi-e frică de gândaci, de păianjeni şi de alte insecte, nu mi-e frică de întuneric, nu mi-e frică de schimbare, nu mi-e frică să zbor cu avionul, nu mi-e frică de necunoscut, nu  mi-e frică să greşesc, nu mi-e frică de moarte, de cutremure, de singurătate. Sincer, m-am îngrijorat puţin că, la prima strigare, nu scotea capul din ascunzătoare nicio frică şi am rămas pe gânduri. Am rămas pe gânduri vreo câteva zile. Şi-au început uşor, uşor, să apară…



Prima care a  apărut a fost frica de a nu fi o mamă perfectă.

Imediat ce a apărut pe lume fetiţa mea, Sabina, m-am gândit cât de multe lucruri frumoase am de împărtăşit. Cum voi fi ghidul ei prin lumea cea mare şi cum dintr-un copil minunat va deveni un adult minunat. Sabina creştea, iar eu începusem să mă confrunt cu situaţii pe care habar n-aveam cum să le gestionez, am început să citesc şi să aplic ceea ce citesc, să mă informez, să caut,  să întreb, să mă consult cu alte mămici sau cu specialişti. M-am întrebat atunci: oare nu sunt o mamă suficient de bună? Răspunsul mi-a venit de la o prietenă psiholog, care mi-a spus:” Vrei să fii o mamă perfectă, dar nu ai cum. Nu există mame perfecte, după cum nu există nici copii perfecţi”. M-am relaxat şi mi-am văzut în continuare de job-ul de mamă, fără să-mi mai doresc perfecţiunea. Însă probabil toată viaţa mea voi avea momente în care mă voi simţi o mamă minunată şi momente în care mă voi întreba “ce fac greşit?”.

Gândindu-mă tot  la Sabina, mi-am amintit o spaimă pe care am avut-o pe toată durata sarcinii: spaima de a nu naşte un copil cu deficienţe, de orice fel.

Mă întrebam interior, fără să împărtăşesc asta celor din jur: oare copilul meu va fi ok? Se va naşte cu două mâini, două picioare, cinci degete la fiecare mână? Organele ei vor funcţiona aşa cum trebuie? Dacă nu va fi aşa, ce voi face?! Am născut un copil normal şi sănătos, însă luni de zile de la naşterea lui, întrebarea asta continuă să mă frământe în vis, ca şi cum copilul nu s-ar fi născut. 

Astăzi mă uit la Sabina şi mă bucur de tonusul ei, de frumuseţea ei de copil, de progresele pe care le face. Şi am în mine toată tristeţea lumii pentru copiii şi părinţii care dau piept cu fel de fel de necazuri…



Apoi am privit mai departe de Sabina, dar tot aproape, şi mi-am amintit frica de a pierde o persoană iubită din familie.

Probabil este una dintre cele mai frecvente frici din lume. Eram copil şi, doar imaginându-mi că o voi pierde pe străbunica mea, cea mai bună fiinţă din lume, îmi dădeau lacrimile. Nicăieri nu mă simţeam mai lipsită de griji ca atunci când îmi odihneam capul în poala ei şi în niciun moment nu mă simţeam mai iubită  decât atunci când apăream în pragul casei ei, venind de la Bucureşti de câteva ori pe an, iar ea se bucura  cu toată dragostea şi dorul lunilor în care nu mă văzuse. Pe străbunica mea am pierdut-o acum 10 ani, iar apoi a plecat şi tatăl meu, alt om de neînlocuit din viaţa mea. Au fost pierderi care, pentru nişte perioade de timp, m-au făcut să trăiesc într-o lume paralelă, sa nu mai am gust, miros, văz… Apoi m-am reconectat la lumea reală şi am învăţat să trăiesc şi fără acei oameni atât de preţioşi pentru mine. Însă aceste experienţe  nu mă fac să fiu mai pregătită pentru alte pierderi care vor urma în viaţa mea…

Şi apoi m-am privit şi pe mine şi au ieşit la iveală...



Frica de banalitate. De conformism, de monotonie, de confort, de a merge la pas cu cei mai mulţi.

Mi-am părut dintotdeauna ALTFEL. Mi s-a părut că văd ce nu văd cei mai mulţi, că înţeleg ce nu înţelege toată lumea, că ştiu să citesc în întuneric şi să miros dincolo de pereţi. M-am poziţionat de timpuriu ca şi copil rebel, am luat decizii prin care înfruntam autorităţile (parentale), fără să-mi fie teamă de consecinţe. 

Mi-am provocat singură exit-uri din situaţii şi relaţii care păreau minunate, tocmai pentru că ajunseseră prea confortabile, caut mai mereu vârtejul şi acţiunea. Mă simt bine să fiu diferită sau să acţionez diferit faţă de alţi 20 din aceeaşi încăpere cu mine. Şi totuşi, sunt momente în care sunt cumplit de banală, în care am nevoie să-mi odihnesc copilul rebel, în care las garda jos şi sunt la fel cum sunt ceilalţi 20 din încăpere… intru conştient şi natural într-un fel de stare de repaos  de care nu-mi mai este deloc teamă. Pentru că ştiu că nu această stare de repaos mă defineşte...

Frica de a-mi pierde controlul asupra mea

Să nu mai ştiu de mine este una dintre cele mai mari spaime ale mele. Să nu mai ştiu ce fac, ce zic, să mă relaxez prea tare într-un mod provocat... tocmai de-asta mă ţin  departe de alcool în exces şi de alte stimulente. Pe principiul: tot ce e în exces, oricât de bun ar fi, are efecte secundare. Da, ştiu, suna ca naiba de raţional!

Îmi amintesc de prima mea ieşire în Amsterdam, de acum 8 ani. Am dejunat într-un restaurant indian, am intrat într-o conversaţie cu proprietarul şi am continuat prin a ieşi seara împreună în oraş. A fost o ieşire haioasă, potrivită vârstei şi etapei în care eram: am trecut printr-un coffee shop, am dat o tură prin Cartierul Roşu, şi apoi am poposit în câteva cluburi. Deşi indianul mi-a fost cel mai bun ghid prin oraş, iar intenţiile lui au fost cu totul onorabile, eu n-am putut să mă bucur cu totul de ideea a vedea oraşul prin ochii unui localnic, căci am fost într-o stare permanentă de veghe. De teamă să nu păţesc cine ştie ce într-un oraş străin, într-o companie străină, am tras doar două fumuri de ţigară în coffee shop şi am băut o băutură muierească, cu puţin alcool. Finalul a fost privizibil: indianul m-a condus civilizat la hotelul unde eram cazată, iar eu probabil că dacă ar fi să mai fac încă o dată aşa ceva, aş proceda la fel. Aş alege din nou teama de a nu-mi pierde controlul, aşa cum am ales-o de multe alte ori de atunci încolo… Este ok, pot trăi cu ea în continuare.



Frica de a nu mai fi liberă

Nu intru în profunzimea conceptului, mă limitez la a vorbi despre libertatea de a nu mai acţiona   ţinand cont doar de mine, de a lua decizii de impuls, de a face orice, oricând, oricum în lumea asta mare.

Mi-am spus: n-o să mă înham niciodată în vreun mariaj, oricât de mare ar fi dragostea, asta mă va  face să nu mai fiu liberă. N-o să mă pot numi niciodată “soţia lui Nelu”, pentru  că asta înseamnă definire prin apartenenţă, iar eu sunt un om liber. LIBEEEEEER!!! Mi-am respectat această dorinţă de a nu fi soţia lui Nelu, dar ghiciţi ce se întâmplă astăzi? În capul meu sunt un om liber (şi asta-mi face bine),  iar copilul meu are şi numele meu şi numele tatălui ei, însă în realitate sunt minunat legată de Sabina şi de tatăl ei. Iubitul meu, nu soţul meu. Libertatea mea a capătat alte dimensiuni, iar lipsa aparentă a unui anumit gen de libertate m-a făcut să fiu mai cumpătată, mai responsabilă, mai raţională în unele cazuri. Cu toate astea, încă mai iau decizii în funcţie doar de mine şi acţionez la impuls şi pot în continuare să fac cam orice, cam oricând, şi cam oricum în lumea asta. Chestie de negociere, cu tine şi cu cei din jur.

Teama de a nu şti totul, de a nu înţelege totul, de a fi mică, mică, mică într-o lume MARE, MARE, MARE.

Legătura este... cunoaşterea. Adică informaţiile, studiul individual, networking-ul, călătoriile. Am impresia că, deşi am la îndemână toate canalele posibile de a absorbi cunoaştere, avansez prea lent într-un ocean de informaţie.

Şi mai are legătură cu competiţia. Am crescut într-un regim în care competiţia era folosită ca metodă de educare a copiilor. Chiar dacă regimul s-a schimbat, în majoritatea şcolilor din România competiţia şi recompensa sunt la loc de cinste, chiar dacă toţi copiii pot fi motivaţi şi altfel să acumuleze cunoştinţe . 

Mi-a luat muuulţi, mulţi ani să înţeleg că cea mai bună comparaţie e cea cu mine însămi, nu cu cei din jur. Că singura motivaţie valabilă este să ştiu azi mai multe decât ştiam ieri, nu să fiu mai tare decât colegul de serviciu sau decât vecinul de la trei. Şi iată că astăzi mă răzbun pe sistem, educându-mi copilul într-o instituţie de învăţământ alternativ.

Cred că fricile, dacă nu sunt prea multe şi prea grele, au rostul lor. Unele ne schimbă, altele ne părăsesc prin cine ştie ce halte din viaţa noastră, altele ne provoacă să fim curajoşi şi să le înfruntăm, altele locuiesc în noi toată viaţa - înghesuite în cutiuţe mici, al căror capac este înţepenit. Le avem agăţate de noi, în cap, în pantofi, prin buzunare, tolănite pe canapeaua din sufragerie sau zburând cu avionul peste mări şi ţări. Dar le avem cu toţii.



Mulţumesc mult, Andrada!

Vă invit să o urmăriţi pe Andrada Crânguş pe TurismMarket.com şi pe UrbanKid.ro!  Mulţumesc:)



CITEŞTE ŞI:



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...