Plecarea

M-a trezit, ca de obicei, chemarea muezinului la rugăciune. Am deschis ușa și am stat așa, ascultând marea, privind răsăritul. Ieri eram atât de fericită că plec. Însă astăzi, simt cum sufletul mi se întoarce pe o parte necunoscută, cum se cuibărește în mine și plânge. Era pentru prima dată când simțeam așa ceva. Nu tristețe, ci o melancolie profundă, ca și cum totul ar fi fost prea curând, prea greu. De abia după ani de zile, am înțeles că acesta este miracolul călătorilor: să ai puterea să lași lumea în care ai fost pentru lumea în care vei fi.


Mi-am făcut, din nou, ness cu apă ușor încălzită de soare. Am fumat două țigări, respirându-le încet, ca pe o narghilea cu parfum de mare. Ella și-a deschis terasa, cântă și mătură podeaua roasă de vânt și de sare. Un localnic mărunțel, vioi, îmi zâmbește cu bunătate, anunțăndu-mă că a sosit ferry-ul. Pisica noastră nu se zărește nicăieri, probabil că iar a dormit prea mult.



Îl trezesc pe Vlad și mergem la cules de mango de pe aleea satului. Căldura se dezlănțuie, mâncăm rapid sandvișurile cu ou și ne bem cafeaua slabă și fără gust. Îmi deschid laptopul, răspund la email-uri, revăd detaliile zborului și apoi mă opresc. Ceva nu mai este la fel. Mâine plecăm. Ce va mai fi din povestea asta? 



În timpul prânzului este o liniște deplină. Câțiva turiști rătăciți se odihnesc pe pragul gazdelor noastre, iar eu închid obloanele ca să mă apăr de arșiță. Dorm. Visez că plec. Însă nu este un vis. Nu am cuvinte să spun dacă mă bucur sau nu.

Ne comportăm ca de obicei: la 4 închidem ferestrele, ne dăm cu spray de țânțari, plecăm în sat după mâncare. Însă aleile par mai scurte, picioarele mele se mișcă mai greu, mai tărăgănat, ca și cum ar vrea să învețe fiecare piatră pe care calcă. La terasă ne întâmpină prietenul nostru indonezian de 16 ani. Face practică acolo, este tot un zâmbet. Îi spun că plecăm mâine în zori. Pentru o secundă, chipul lui se întunecă, apoi râde: "Maybe you go to Bali, my home." Îi zâmbesc și mă întreb dacă am pronunțat vreodată "home" cu atâta dor, dacă măcar m-am gândit la un loc cu atâta fierbere în mine, cu atâta speranță. Nope, nu găsesc nici un sentiment asemănător. 

 
Privesc în jur. Mesele din plastic sunt de un verde incert, murdare și goale. Muștele dau năvală din toate părțile, vântul s-a oprit, nicio adiere nu tulbură după-amiaza. Este prea devreme pentru turiști, prea târziu pentru localnici. Suntem doar noi, nu vorbim, nu avem nevoie de cuvinte. Un ventilator se mișcă alene, învârtindu-și paletele pe tavanul din lemn al terasei, creând falsa senzație de mișcare. Și atunci, am simțit cum eu mă opresc, stau acolo, desprinsă de lume. Și cum totul în jurul meu fuge cu o viteză de nedescris. M-am văzut ca într-un film, debarcată pe o insulă exotică, nemulțumită, blazată, plictisită. Știind că fac o mare greșeală. Că nu voi mai găsi liniștea aia. Că aici începe sfârșitul. 

 
O ploaie intensă, caldă, senzuală se revarsă dintr-un cer fără nori. A fost ca o ușurare: priveam un grup de tineri jucând volei pe plajă, îi priveam zâmbetul Lui și știam că orice ar fi, va fi bine.

După cină am plecat mai departe, într-o încercare disperată de a lua cu noi tot: nisip, apă, emoție. Niște varani uriași au traversat aleea. O maimuță își îngrijea puii sub o casă pe picioroange. Cerul avea nuanța argintului, iar petrecerile de pe insuă începuseră. Ramadanul era departe, acum localnicii te invitau să le calci pragul și să le cumperi berile la supra preț. 

 
Am ajuns în capătul satului, lângă stâncile uriașe, șlefuite de mare. O casă verde, cu amulete și steaguri, cocoțată pe pietre, mi se părea că-mi zâmbește, cu un surâs știrb, ciudat. Am ridicat privirea. Dincolo de junglă, era un hotel părăsit, iar aleea spre el era blocată de copaci și pietre. Vlad a început sa urce, ne-am dorit mult să avem fotografii de sus. Pe mine mă fascinau balcoanele din lemn ce priveau marea, palmierii crescuți în camere, sunetele junglei.

După câteva minute, Vlad s-a întors. Maimuțele preluaseră conducerea hotelului și nu erau interesate de oaspeți. L-au însoțit până pe plajă, urlând și sâsâind înfricoșător. Cerul s-a întunecat brusc peste insulă. Am privit cu regret, cu mirare, cum și ziua asta se duce în larg, lăsând totul neînceput, neterminat. 

 
Nu am apucat să ajungem acasă, o furtună ne-a obligat să ne oprim lângă bucătăria unui restaurant, cu miros de pește, ulei ars și turmeric. Am băut o cola caldă, am adulmecat ploaia și am plecat mai departe. 

 
Când noaptea a coborât peste insulă, furtuna s-a oprit. Doar palmierii își mai împrăștiau lacrimile pe plajă. Nu voi uita niciodată lumina galbenă de pe alee, cerdacul pe care stăteam ore în șir, zgomotele tacâmurilor celor șase copii ai gazdei. Pisica noastră tot nu apăruse, îmi era așa de dor de ea, aș fi vrut să o chem, să o mângâi, să-mi iau rămas bun.

Nu-mi aduc aminte despre ce am vorbit. Dacă am făcut planuri. Dacă am fost bucuroși că plecăm. Știu că am văzut câteva broaște înaintând pe alee și m-am gândit cum ar fi să te miști atât de încet prin viață. 

 
M-am trezit la 4, înaintea muezinlui. Plecam. Acum realitatea nu mai putea fi negată. În liniște, am cărat bagajele pe alee, am închis ușa, m-am mai uitat odată la casă. Și atunci, fugind pe alee, a apărut pisica noastră. Am început să plâng. Ne-am luat rămas bun și am lăsat-o acolo, în fața casei, uitându-se după noi. 

 
Ferry-ul a întârziat patru ore. Ne-a dat timp. Ne-a dat șansa să ne desprindem, să lăsăm totul sa fie. Ne-a dat șansa să plecăm împăcați. Nu am privit în urmă. Am pășit pe barcă liberă. Sau cel puțin așa credeam...

Abia după vreo șase luni, căutând printre amintiri o anumită emoție, am izbucnit în lacrimi de dor. De trei ani îmi pun aceeași întrebare: îmi este dor de loc sau de mine? 



De fiecare dată când îmi înșir visele pe foaie, există un sentiment predominant: libertatea. Dar cum poți descrie asta în cuvinte? Niciodată nu este vorba despre o țară, despre un oraș sau o insulă. Este vorba despre tine cel care cauți, despre tine cel care explorezi și descoperi, despre tine cel care privește cerul, care ascultă marea și care zâmbește necunoscutului.
 
În viață nu este niciodată vorba despre sosiri, ci doar despre plecări. 

___&___

Acest text face parte dintr-o serie pe care o voi publica aici, pe blog, intitulată #Momentum. Unele dintre fapte sunt reale, le-am trăit eu sau alții ale căror povești au rămas în mine. Unele sunt complet imaginare, pornind de la un anumit context sau de la o anumită emoție. 

Be happy, be the momentum.


2 comentarii:

  1. Te iubesc Ioana !!!... pe ..foarte curand!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Salutari si un gand bun din Baia Mare. Laura si Adi

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...