Să-mi fie dor!

Îi pot simți încă mâna desprinzându-se de a mea. Era foarte frig, un februarie sec, fără zăpadă. Era noaptea târziu sau dimineața foarte devreme. Era întuneric. Din încăpere se auzeau zvonuri de muzică, râsete, conversații. Lumina galbenă, ștearsă, umplea o porțiune de stradă, atât cât să-i văd mâna desprinzându-se de a mea. Știam că este pentru totdeauna, însă ceva din mine refuza să creadă, să înțeleagă. "Îl pierd, îl pierd", urlam în mine cu disperarea unei iubiri imposibile.


Îi pot simți încă buzele subțiri luându-mi puterea. Mă văd abandonată și singură, cerșind sărutări care sa îmi redea viața. Îi simt zâmbetul pieziș și vorbele amăgitoare, dulci, șoptite în vânt. Nu știu dacă au fost reale sau mi le-am imaginat.
 
Îi pot simți încă mirosul. Într-o îmbrățișare menită să lase lumea afară, i-am rupt tricoul și mi-am legat o fâșie din el la încheietură. Am păstrat-o lângă pat, luni de zile. Un miros dulceag, senzual, care mă făcea să cred că aș putea fi iubită, dorită.

După zece ani de când ultima atingere impersonală s-a consumat ca ceara unei lumânări arse prea mult, prea intens, nu-mi mai pot aminti chipul lui. Îi știu conturul, îi știu zâmbetul și ochii verzi, îi aud vorbele. Însă fața lui a dispărut din mine.
 
Îmi amintesc serile din baruri, când - fără să mă atingă - îmi spunea că am cea mai fină piele din lume. Îmi amintesc o întâlnire întâmplătoare dintr-o stație de autobuz aglomerată, când ne-am zărit printre oameni și cum pulsul meu a luat-o razna la zâmbetul lui, cum am fugit unul spre celălalt, fără să ne dezlipim privirile, ca și cum pământul s-a oprit atunci, iar noi am coborât. Îmi amintesc un local părăsit, întunecat, unde l-am sărutat prima dată. Surpriza și plăcerea de pe chipul lui. Îmi amintesc conversațiile intense, dure, frumoase, pline de sens. Îmi amintesc orele, zecile de ore, în care vorbeam cu el la telefon despre orice. Îmi amintesc iernile în care alergam prin zăpadă, în care se oprea, mă privea în lumina lunii și mă întreba: "Ce faci, Mișule?", cu cea mai intensă curiozitate, tandrețe, durere și iubire din lume. Era prietenul meu. Nu mi-a fost niciodată iubit. Am depășit limite tot timpul. Însă limitele sunt făcute pentru a fi depășite. Ne-am testat anduranța și echilibrul, puterea și capacitatea de a rezista la durere, loialitatea și înțelegerea. Și am pierdut.

Uneori mă întreb dacă unii oameni chiar există sau noi îi creăm pentru a ne face rost, cu șiretenie, de dureri vii. Dacă vinovăția, iubirea, șoaptele, nopțile lungi și albe sunt reale. Dacă vârtejul de sentimente neexprimate are vreun sens. Dacă mintea ne ajută, ne ține în siguranță, sau își bate joc de noi. Dacă mă răzbun pe mine că n-am știut sau dacă mă iert că am mers mai departe.

Este posibilă o prietenie între un bărbat și o femeie? Chiar dacă nu mi-a ieșit foarte bine, eu susțin că da. Susțin că sexul nu are nimic de-a face cu sentimentul acela intens de recunoaștere, de acceptare, de... acasă. Însă prieteniile cer echilibru și cer putere. Puterea de a te vedea așa cum ești și de a accepta faptul că, uneori, nevoia de iubire este mai intensă decât nevoia de cuvinte. 

Toată viața mi-am dorit să fiu iubită. Și mereu am căutat iubirea în afara mea. Am stors fiecare cuvânt, fiecare atingere, fiecare moment de esența iubirii. Mi-am imaginat că am găsit-o în locuri și în oameni care nu o aveau de dat. Mi-am imaginat că o pot cumpăra: cu banii pe care nu-i aveam, cu mine, cu trupul meu, cu poveștile mele, cu loialitatea mea de cățeluș pierdut. Am crezut că-mi pot linge drumul prin lume.
 
Îmi amintesc de cuvintele unui om bun: "nu strica asta, nu strica asta. Ne este prieten, ne este bine. Nu strica asta." Și de acceptarea mea tacită de a lăsa lucrurile să fie. Însă noaptea, când singurătatea urla ca vântul prin cotloanele inimii mele, mă pierdeam în speranța de a fi iubită, atinsă, înțeleasă, acceptată. "Dacă mă ține acum în brațe, dacă mă sărută, înseamnă că merit, înseamnă că nu sunt singură, înseamnă că sunt a cuiva, măcar pentru o secundă." Înșelătoare secundă. După fiecare sărut, singurătatea era mai adâncă, mai dezlănțuită. După fiecare îmbrățișare secretă, simțeam și mai puțin din mine.

Aproape 12 ani am purtat amintirea unei nopți. De fapt am purtat doar vinovăția și lacrimile, pentru că nu știu exact ce s-a întâmplat în acea noapte. Flash-urile pe care mi le dă mintea sunt simple: un drum, o dată - 5 decembrie, un context, un bar, niște vin fiert, ceva vodcă, niște discuții în contradictoriu, lacrimi, durere intensă, o stradă, singurătate și apoi... dimineață. La mine acasă, la fel de singură. Sunt 12 ani de când încerc să-mi aduc aminte ce a fost acolo, pentru că El a dispărut. Știam foarte bine că am ajuns la final. Că este o relație prea intensă, prea dulce, prea toxică. Îmi era drog, era o paranteză la viață.

Din acea noapte totul s-a schimbat.

Se spune că nu poți să te pui cu un om care nu are nimic de pierdut. Și cât adevăr este în asta!

Am renunțat la tot. La viața mea, o uram. La casa mea, era pustie. La oameni, nu aveau sens fără el. Am scris un text într-o zi de decembrie. De fapt, nu l-am scris, l-am plâns si l-am trimis în lume. Era prima dată când făceam asta, nu m-a interesat nicio secundă dacă mă va auzi cineva. Și în clipa aia, am sărit. Am făcut saltul în gol. Și am câștigat.

De atunci totul s-a scurs ca nisipul bătut de vant. Mi-am schimbat viața definitiv, m-am măritat, am divorțat, am iubit din nou, mi-am dat voie să fiu iubită, am primit iubirea cu recunoștință. Mi-am schimbat casa, orașul, țara uneori. Am schimbat oamenii, m-am îndepărtat de ei.
 
Și m-am trezit după 10-12 ani că încep să mă descopăr. Că încep să mă iubesc. Că povestea este rotundă, că nu a dispărut și că nu pot să mă iert. Că încă mai plâng.

Cum poți ierta ceva când nu știi ce este exact și când nici măcar nu-i mai ții minte chipul singurului om din lume care știe?

Am căutat poze, o prezență online, ceva, orice. Omul practic nu există. Și de aici a venit înțelegerea.

Nu a fost niciodată vorba despre El. Și dacă nu a fost vorba despre el, este vorba despre cea mai bună greșeală pe care am făcut-o vreodată.

Am învățat că, în viața asta, singurul lucru care contează cu adevărat este să-ți exprimi emoțiile. Să te faci de râs, să spui ce vrei, să trăiești cum vrei și cum simți. Că puterea și iubirea vin din tine, că nu este nimeni dator să te iubească și să te susțină.

Că, de fapt, nu l-am vrut pe el, ci m-am dorit pe mine. Atunci nu știam asta și mă căutam în alții. Acum știu mai bine. Și îmi dau voie să mă iert. Îmi dau voie să-mi amintesc și să simt. Nu-mi mai este frică de emoții, de durere. Pentru că sunt cele care mă fac să merg mai departe.

"Ce-aș fi fost fără acea noapte?" este o întrebare inutilă.

Cine sunt cu tot cu acea noapte, cu tot cu El, cu zâmbetul și ochii lui verzi? Cine sunt cu tot cu lacrimile, discuțiile, jena, tristețea, amintirile, bucuria și frânturile de iubire din mine?
 
Învăț în fiecare zi să nu-mi mai caut acceptarea și iubirea în afara mea. Este cel mai important dar pe care mi-l pot face. Să mă iert, să simt, să exprim, să dau afară valul de furie și neputință și să primesc în schimb pace, liniște, bucurie, speranță. Să mă primesc pe mine. Urletul meu a devenit plâns și apoi a devenit pace. Iar iubirea pe care îmi dau voie să o primesc acum îmi este casă.

Mereu voi tresări la numele lui și mereu voi simți un fior de emoție. Mereu îl voi căuta din priviri în stațiile aglomerate de autobuz. Mereu îmi va fi dor. Însă mă las acum să-mi fie dor. Să-mi fie dor. Să-mi fie dor. Dincolo de dor sunt doar eu. 


___&___

Acest text face parte dintr-o serie pe care o voi publica aici, pe blog, intitulată #Momentum. Unele dintre fapte sunt reale, le-am trăit eu sau alții ale căror povești au rămas în mine. Unele sunt complet imaginare, pornind de la un anumit context sau de la o anumită emoție. 

Be happy, be the momentum.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...