Plecarea

M-a trezit, ca de obicei, chemarea muezinului la rugăciune. Am deschis ușa și am stat așa, ascultând marea, privind răsăritul. Ieri eram atât de fericită că plec. Însă astăzi, simt cum sufletul mi se întoarce pe o parte necunoscută, cum se cuibărește în mine și plânge. Era pentru prima dată când simțeam așa ceva. Nu tristețe, ci o melancolie profundă, ca și cum totul ar fi fost prea curând, prea greu. De abia după ani de zile, am înțeles că acesta este miracolul călătorilor: să ai puterea să lași lumea în care ai fost pentru lumea în care vei fi.

Să-mi fie dor!

Îi pot simți încă mâna desprinzându-se de a mea. Era foarte frig, un februarie sec, fără zăpadă. Era noaptea târziu sau dimineața foarte devreme. Era întuneric. Din încăpere se auzeau zvonuri de muzică, râsete, conversații. Lumina galbenă, ștearsă, umplea o porțiune de stradă, atât cât să-i văd mâna desprinzându-se de a mea. Știam că este pentru totdeauna, însă ceva din mine refuza să creadă, să înțeleagă. "Îl pierd, îl pierd", urlam în mine cu disperarea unei iubiri imposibile.

Experiențe (5)

Foarte mulți oameni mă întreabă unde am dispărut, ce mai fac, dacă mai trăiesc. Răspunsul meu este simplu: DA! Trăiesc și o fac mai intens ca niciodată. Însă este un proces care nu are nevoie de public. Eram într-o viteză de nedescris, puteam să alerg într-o singură zi de la entuziasm la depresie și apatie, trecând prin furie, frustrare și speranță. Acum am luat o pauză bine meritată, mă refac, mă redescopăr pe mine. Uneori îmi place ce văd, alteori... schimb ce este de schimbat. Cu ușurință. Cu bucurie. Iată ce am mai făcut...

Când marea vorbește despre Italia

Un text de Oana Coșman. O seară frumoasă începe cu un vin bun italian, în compania prietenilor, gustând spaghetti alle vongole – în timp ce gândul o ia la fugă de-la lungul coastei Amalfitane -, și gelato. Mult gelato!

Eu susțin viața, educația și evoluția! Tu?

Îmi voi aminti pentru totdeauna cum m-am simțit sâmbătă dimineața, când doar am citit ce s-a întâmplat. Îmi voi aminti mereu durerea, neputința, furia și țipătul interior, chiar dacă viața merge mai departe - așa cum ar trebui să fie. Nu vreau să uit, dar vreau să lupt pentru cei care trăiesc. Pentru ei, pentru noi toți. M-am simțit neputincioasă pentru că nu sunt sănătoasă încât să donez sânge și sunt prea emotivă ca să fiu acolo, alături de ei și de familiile lor. Însă voi ați dat dovadă de o putere imensă. Despre asta este vorba. Ne revoltăm, urlăm, și așa ieșim din starea de neputință. Așa se face primul pas. Al doilea este personal. Nu cred în așteptarea unei schimbări... din cer sau de la alții. Cred însă în noi, în fiecare în parte. Împreună suntem o forță! Iar ieri, am lăsat soarele și privirile tinerilor de pe stradă să mă inspire. Și am ieșit și eu din neputință. Am știut, am simțit, că am și eu ce să fac, cum să ajut. Pentru că am muncit și am creat lucruri. Și pentru că le pot da mai departe. Iată...