Bogăția vieții

Ințial am vut să vă povestesc despre cele mai mișto locuri din Bali. Apoi am vrut să scriu despre depresia de călător, care nu-mi dă pace de vreo trei săptămâni. Și apoi am visat un apus senzațional peste câmpuri și mare, m-am trezit entuziasmată de emoțiile mele și mi-am dat seama că nimic altceva nu contează. 


Deși propovăduiesc gândirea pozitivă, de multe ori alunec pe panta nemulțumirilor mărunte, a judecății, a lamentărilor de tot felul. Deși nu cred în greșelile altora, rareori îmi dau voie mie însămi să greșesc. Bineînțeles că o comit de multe ori și mă învinovățesc, mă ascund în plapumă și mă întreb filozofic când o veni și norocul meu. Mda, exagerez - să vedem ce iese până la final. 

Dacă cineva ne-ar merge pe urme în călătoria din care tocmai ne-am întors, ar sta la aceleași hoteluri, ar mânca la aceleași restaurante, investiția s-ar ridica la prețul unui apartament din centrul Bucureștiului. Și cu toate astea, eu mă plâng că nu am o casă a mea, dând mai mare importanță bogăției din portofel, decât darurilor lumii.



Sunt super sănătoasă și foarte energică. De asta îmi dau seama, pentru că mă lupt cu mine și cu fricile mele zilnic până cad lată. Și credeți-mă, nu e lucru ușor. 

Sunt very much alive. După niște zboruri "interesante", ar fi trebuit să mă simt "the king of the world", însă eu am făcut atac de panică. Era cât pe ce să ratez zborul din Singapore spre Dubai, pentru că nu mă simțeam în stare să mai pășesc vreodată într-un avion. Sunt foarte vie și după perioada asta, când vorbesc cu mine însămi, port monologuri ciudate, furioase, extaziate sau... când pur și simplu, repet la infinit "fuck you, fuck you". 

Aici eram bine. Îmi comandam ceva de băut si plângeam la The Blind Side. Again. Ambele. 




  
Am niște idei pentru care foarte mulți oameni ar face crimă, însă privesc totul cu ironie și mă consider nebăgată în seamă, underpaid, invizibilă. Rareori mă ridic din fundul patului să le și pun în practică. Pentru că știu că de fiecare dată reușesc și mi-e la fel de frică de succes, pe cât îmi este de eșec. 

Când mă așez în fața laptopului să scriu, deschid o mie de ferestre, poate poate găsesc altceva, mai interesant, de făcut. Iar după ce mă coordonez și scriu, mă întreb ce rost are totul. Talentul ăsta uriaș de a pune cuvinte în pagină se simte și el cam confuz, că nu știe peste cine a dat... 

Iubesc oamenii enorm. În fiecare zi mă gândesc la toți pe care i-am cunoscut în ultimii doi ani și mi se umple inima de bucurie. Dar nu stau în preajma lor. Dacă descoperă că nu sunt așa de grozavă cum mă dau pe email?




Stau într-o scorbură la propriu și la figurat. La propriu, pentru că mi-e foarte lene să ies din casă. Zile în șir. La figurat, pentru că nu dau voie emoțiilor să iasă din mine. Eram "în vizită" la cea mai tânără preoteasă din Bali și îmi turna găleți cu apă sfințită în cap. Ea tot repeta: "let it go, cry, scream, do something. Take that shit out of yourself". Iar eu, tot ce puteam să fac era să râd de un australian care trăgea bășini la doi pași de noi. Nope, nici măcar la masaj n-am putut să stau prea confortabil, că tipa prea intra în spațiul meu personal. 

Am imagini săpate în inimă. Mă gândesc la mările, oceanele și plajele pe care le-am văzut, la albastrul acela ireal. Mi-aduc aminte de orezăriile scăldate de soare și acoperite de nori în același timp, pictate cu fum și cu pălăriile lucrătorilor. Ploaia peste junglă. Mirosul dulce-picant din hoteluri. Paturile albe și parchetul strălucitor. Băile luxoase și căzile îngropate în podea, umplute în fiecare seară de majordomul meu cu petale de frangipani și trandafiri. Cuferele cu fructe exotice din camere. Mâncărurile delicate din restaurante, clinchetul tacâmurilor, paharele de cristal cu Shiraz, cinele cu miros de mare, bomboanele de ciocolată de pe pernă, torturile și frunzele de palmier cu numele meu, scrisorile, întâlnirile, zâmbetele. Și tot consider că n-aș fi prea bogată. 




Mă gândesc deseori la prietenii mei din Ubud, Diana și Susila. După drumurile prin junglă, peste poduri și lacuri, pe la temple și pe străzile pierdute ale insulei, după ceremonii de purificare, după schimb de sari-uri, de glume și de inimi, ei plecau acasă la familiile lor. Ambii, mai tineri ca mine. Ambii, cu mai mulți copii. Povesteau despre liniște, căldură și casă, despre locuitul cu părinții și bunicii în aceeași gospodărie. Și zău că păreau fericiți. Însă eu tot mă întreb ce rost are să te așezi, să rămâi, să te faci confortabil. Cu riscul să nu umplu niciodată golul pe care uneori îl simt în mine, eu prefer să mă ridic, să plec, să mă lupt cu frica de necunoscut. Tot timpul spun că sunt un explorator, însă unul care tremură la fiecare pas:)) 




 Mă gândesc deseori la vilele grandioase pe care le-am văzut în Bali. La ce înseamnă să ai o casă frumoasă. La spațiu. La liniște. Cred că asta este cea mai mare avere de pe lume, să ai liniște. Dar și cel mai greu de atins, când în jurul tău urlă social media, televizioarele, lumea, conturile bancare, fricile și maimuța din capul meu, care îmi tot spune "să termin odată cu tâmpeniile și să merg mai departe. Că doar îs puternică, ce mama naibii?!" 




 Mă uit la Chef's Table pe Netflix și mă crucesc cum oamenii ăia mega talentați și cu multe stele Michelin se zbat să așeze două boabe de mazăre așa cum li se pare lor mai bine. Unii par fericiți, alții nu. Toți, chiar dacă și-au găsit vocația, își caută rostul. Mă gândesc să emigrez și să-mi deschid un restaurant pe o plajă, asta în timp ce monkey îmi șoptește "visează tu, că-i gratis". 




Când scriu textele despre hotelurile în care am stat, mă tot întreb dacă sunt suficient de bună. Dacă dau înapoi pe măsura a cât am primit. Oamenii par mulțumiți, mă felicită. Mai trebuie și eu să îmi dau voie să fiu mulțumită. Să greșesc uneori. Să reușesc de mai multe ori. Ha! 

Când mă uit pe lista numită peiorativ "Budget" și când mă văd răspunzând automat cu NU la toate colaborările care nu-mi (mai) aduc bucurie, mă ia durerea de cap. Ce pana mea fac eu aici, ce vreau să demonstrez? Iar monkey se ascunde sub pat și o văd tremurând. Cred că îi este frică de moarte. 

De curând a murit cel mai bun prieten al meu din Iași. 35 de ani. Cancer. M-am făcut că sufăr ca să îi dau satisfacție maimuței și să tacă. Însă, de fapt, în acel moment m-am simțit invincibilă, curajoasă, puternică. Aș fi putut să răstorn munții. Pentru că tot ce aveam eu în inimă era zâmbetul lui, și bunătatea lui, și prietenia lui. Pe viață. Despre asta e vorba. Unul dintre noi trăiește. Te iubesc, Mano, oriunde ai fi! 

Ce importanță are unde sunt și ce fac, ce scriu și ce spun? Simt. Iubesc. Trăiesc. Iar golul din mine este plin cu toate apele albastre ale lumii. 









 La fereastra mea au apărut niște nori. Poate plouă. Monkey a tăcut definitiv de frica schimbării scrise pe cer. 

Fotografii realizate de Vlad Semen, cu Canon 6D & obiectiv Canon EF 24-105mm f/4. 

Un comentariu:

  1. Scrii senzational Ioana! Vezi, de asta zic eu, ca nu o sa ajung la nivelul tau poate niciodata si implicit la succes in acest domeniu. Stii, fiecare dintre noi avem anumite goluri, chiar daca avem o casa, o familie, copii, pe care constient sau inconstient incercam sa le umplem cu diverse pasiuni. Pentru mine calatoritul este una dintre ele, atat cat imi permite timpul si bugetul. Si de asemenea, avem diferite frici, dar pe care trebuie sa le invingem, sa gasim resurse interioare si exterioare pentru aceasta. Te imbratisez, cu drag, Adriana

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...