Point break - varianta personală

După cinci luni de depresie și de lins diverse răni, am înțeles câteva lucruri. Nu multe, of course. Dar suficiente încât să mă ridic, să-mi iau laptopul, să-mi mut fundul într-o cafenea și să scriu textul ăsta. Să le iau pe rând... 


1. Am analizat în detaliu fiecare credință, judecată și emoție pe care le-am avut/ emis în lunile astea. Pe unele le purtam din copilărie după mine, ca un înveliș colorat în jurul unui mare gol. Sincer, habar n-am dacă am rezolvat ceva. Însă știu că, în anumite momente, când treceam prin dreptul unei oglinzi, nu mă recunoșteam. Ma uităm la mine cu mirare. 

2. Am citit zeci de cărți, articole și am urmat tot felul de programe. Unele au avut un efect temporar. Altele au răspuns la niște întrebări. Altele mi-au făcut mai mult rău decât bine, susținând că suntem, într-un fel, defecți și TREBUIE să ne reparăm. Singura care a rezonat cu sufletul meu a fost cartea Amandei Palmer, The Art of Asking

3. Zilele mele au avut un anumit tipar: o zi de liniște, pace și bucurie, urmată de o zi nasoală, urmată de o zi când nu mă puteam ridica din pat: furie, frustrare, depresie, zeci și zeci de întrebări - care mă lăsau ancorată ciudat, de un perete invizibil. Apoi treceam pe podcasts, yoga, dans sau făceam ORICE ca să ies din starea aia deplorabilă. 

4. Până ieri. Ieri mi-a fost atât de rău încât am renunțat să mai lupt. Am stat în starea aia și am lăsat-o să-și facă de cap. A durat cam 12 ore. Și apoi durerea a încetat. 

5. Printre tâmpeniile care mocnesc în mine de mică sunt: o vină/ rușine (I am not enough, not worthy of my parents' love) și o frică intensă că dacă sunt fericită pe deplin ceva rău se va întâmpla. Că am de plătit un preț. ("nu poți avea chiar tot ce vrei pe lumea asta, și chiar dacă ai, tot plătești într-un fel sau altul"). 

Știu exact de unde provin buturugile astea. Și pentru că nu sunt ale mele, ci moștenite - nu s-au manifestat chiar tot timpul. Uneori, am scăpat de ele și am zburat. Însă mereu m-am întors în cușcă. Vinovată. Disperată să fac pe plac, să fiu iubită, să fiu apreciată. Să mi se confirme că merit și că sunt în singuranță. 

Fuck that! 

6. Am descoperit și că în orice moment din viața mea, mai ales în cele neplăcute, se ascunde un dar, un miracol. Neplăcerea vine doar din faptul că nu văd, nu cred, mă lupt cu mine, mi-e foarte greu să primesc. Însă tot ce îmi doresc este deja aici și acum, cu mine, orice aș face. Nu am de căutat, de așteptat sau de cerșit ceva. 

7. Și cum poți vedea darurile astea? Ah, este banal, super mega simplu. Te concentrezi pe ce îți place. Pe ce iubești. Însă nu pe lucruri/ persoane pe care ai o mare rezistență, ci pe cele mai simple (and always taken for granted) și mai frumoase chestii din viața ta. Și toți avem din astea! Uite așa, o zi întreagă m-am gândit eu la toate motivele pentru care iubesc marea. Și lista este încă deschisă... 

8. Undeva pe parcus, am început să mă gândesc (din nou) cu drag la turbulențe și la drum. Sentimentul a apărut inevitabil - singurul loc/ moment/ stare în care am fost și sunt fericită este... drumul. 

9. Am făcut o listă cu ce nu a funcționat până acum. Ce greșeli am făcut. Ce a mers de la sine. Ce îmi place, ce m-am forțat să fac, pentru că "așa trebuie". Și, după două încercări de Tenerife, două încercări de Asia, 7 ani de bucurii și lacrimi, și eșecuri, și reușite - și multe alte destinații in-between - mi-am spus așa: "PLM, mâine tot eu voi fi. De ce să nu mai încerc o dată?! De ce să nu văd cât de repede dau greș de data asta? De ce să nu mă las purtată de drum?" Sunt în punctul în care pot face și pariuri: cât de repede te întorci de data asta? Eu zic "never", să vedem ce spun fricile mele. Pentru că da, din păcate, cea mai mare frică a mea nu este să plec, ci să mă întorc într-un loc care nu-mi mai spune nimic, nu mă mai face fericită. (și nu, nu este vorba despre România, în sine). 

10. Întotdeauna lumea mi-a spus că sunt curajoasă. Habar n-are cât muncesc la curajul ăsta:)) 

11. M-am gândit și la ce aș face daca aș mai avea un an de trăit sau ce aș face dacă aș avea un milion de $ - întrebările alea tâmpite de self-help. Răspunsul este unul singur, oricât m-aș forța să scot ceva inteligent din mine: aș pleca. Azi. Acum. Unde? În lume. Și nu pentru că îmi lipsește ceva sau pentru că mi-e rău/ bine/ frig / cald. Ci pentru că pe drum (în necunoscut), sunt fericită, sunt eu însămi, de fapt pe drum... trăiesc. Aici (în cunoscut și confort), sunt așa, un fel de umbră care se ceartă cu maimuța din capul ei. 

12. Și pentru că nu am luat-o razna chiar de tot, vom aștepta să ne refacem pașapoartele și să treacă puțin agitația asta absurdă de sărbători. Abia apoi ne luăm zborul. Am o idee încotro, însă asta rămâne pentru un articol viitor. 

Încă două chestii. 

* It's fucking hard. Mi-am dorit casă, am fost să vedem apartamente. De fiecare dată, găseam motive - nu am bani, nu îmi place, nu are repartitoare (yep, I know:)) Am plâns că n-am casă râuri-ramuri. Ceva nu funcționa. Când am înțeles că, de fapt, îmi îngropasem visul și încercam să fug de mine și să mă ascund într-un apartament banal din București - lupta a încetat. 

Când mă gândesc la plecare - nu am bani, nu îmi place neapărat să zbor, nu am cazări, proiecte, sponsorships - zâmbesc. Știu că se rezolvă. 

* You can die of a broken heart. Și nimic nu-ți poate frânge inima mai tare decât un vis neîmplinit. De fiecare dată când plec - este cel mai greu lucru pe care îl fac. Însă acum nu a mai rămas ceva pe care să dau vina. Sunt numai eu. 

Și mă iert că nu sunt așa cum se așteaptă lumea, mă iert că nu sunt suficient de bună, de vizibilă, de corectă, de puternică, mă iert și îmi dau voie să greșesc, să încerc, să plec. Poate, undeva, cândva, la a 100-a încercare, voi găsi drumul spre casa din inima mea. 

It's my break point. I have nothing to prove. Maybe I will fail, but I will jump anyway. 


6 comentarii:

  1. Oh my god, the feels! Cam asa m-a lasat articolul tau :) there is so much raw life in there :) iti multumesc ca l-ai scris, ca ai curajul ( :) ) sa spui tot ce simti, cred ca e foarte multa lume care rezoneaza cu cate un pasaj, cu cate o zi din povestea ta. Te pup si te iubesc si iti doresc drum bun :D cu accent pe drum :D looove

    RăspundețiȘtergere
  2. Keep going & keep searching!

    I know how hard it is , been there, done that!

    RăspundețiȘtergere
  3. ce frumos spus: casa din inima ta. cu totii ar trebui de fapt sa ne concentram pe acea casa, si nu pe cea pe care ne o dorim ptr ca asa am fost invatati , pentru a fi in randul lumii.
    felicitari pentru curajul cu care spui toate astea si mult succes in anul ce vine!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...