Este o duminica blanda, cu un rasarit portocaliu, cald, de inceput de toamna. Sunt in Iasi, acasa la mama. In ultimul an nu am prea scris, m-am ocupat mai mult de propriile mele emotii. Ok. Nu sunt sincera aici. Nu am putut sa scriu. Nu vedeam rostul. Insa dincolo de rezultate si asteptari (absurde!), stiu un singur lucru: eu scriu. Asta sunt. Imi aduce bucurie, pur si simplu. Si iata-ma in fata paginii albe. Tot ce vreau este sa scot la lumina povestile inimii mele. 
 
De cand m-am intors in Romania, am primit intrebarea din titlu sub diverse forme: curiozitate, mirare, uluire (da, o tipa pe care nu o cunosc mi-a scris: WTF are you doing?!:)), dezamagire, bucurie. 
 
Sa facem lumina spun! 
 
Iata de ce am plecat din Bali: 
 
1. Nu am spus ever ca ma mut acolo definitiv, pe viata. Asta am scris in primul articol despre Bali
 
“Cat va dura asta? 
 
Atat timp cat voi simti fericirea asta imensa cand ma trezesc dimineata si respir aerul parfumat al insulei. Restul nu conteaza.” 
 
Evident. Cand n-am mai fost fericita, am plecat. As simple as that! 
 
2. Exista o infinitate de locuri superbe pe lumea asta. Visul meu a fost si este sa vad lumea slowly, la pas. Sa stau. Sa ma bucur. Sa respir. Si apoi sa merg mai departe. 
 
3. Inca din decembrie anul trecut, am simtit ca ceva nu mai functioneaza. In martie am vrut sa ne intoarcem. Insa nu mi-am ascultat inima. Cand in jurul tau este o frumusete fara seaman, mintea se impotriveste. “Las’ ca o sa fie bine!” A fost si nu a fost. 
 
4. In aprilie a murit bunica. In mai a murit tata. Inca ma impotriveam. 
 
5. Iunie si iulie au fost doua luni de framantare si indecizie: sa mai stam, sa plecam, de ce, ce simtim, ce vrem cu adevarat. 
 
6. Si factorii externi au ajutat: sub balconul meu din Bali a “aparut” o constructie, cu tot zgomotul de rigoare. Da, puteam sa ma mut. Insa nu am vrut asta. Ah, si trebuie sa spun ca zgomotul este “cuiul” meu cel mai ascutit. 
 
* Aici fac o paranteza: 
 
Un tanar ajunge la casa invatatorului sau si aude un caine urland. Si il intreaba pe guru: “de ce plange cainele tau?” 
 
“Pentru ca s-a asezat pe un cui”. 
 
“Pai si de ce nu se ridica de acolo?” 
 
“Pentru ca nu-l doare suficient de tare”. 
 
7. Apoi, in august, au urmat cutremurele. Trei mari, de 6-7 grade. Si foarte multe mici. Ma uitam la o instalatie de lumini de pe geam si se misca tot timpul. 
 
Nu cred ca m-am speriat de cutremure, ci de miscarea din mine. Aveam acelasi feeling ca in avion: ca pierd controlul. Ca stomacul meu nu mai suporta. 
 
Iubesc pamantul asta enorm. Nimic nu s-a miscat in casa. Am fost super safe. Doar ca pierdusem controlul de mult. Ma feream sa iau o decizie. 
 
8. Am plans cand am vazut un video de la ziua tatalui lui Vlad. Cu toata familia fericita si imbratisandu-ne virtual. Dar nu lacrimat din ala de domnita. Ci plans cu muci si hohote. 
 
9. Nu mi-am dat voie sa-l plang pe tata. “Tre’ sa fiu tare, sa fiu stapana pe situatie.” Ihmm. 
 
10. Uram sa ies din tara la fiecare doua luni, desi aveam o viza business pe un an. Asta a dus la overstay si la plata unei amenzi cat chiria pe 4 luni. Not fun! 
 
11. Si cea mai mare lupta. Timp de un an am lucrat la mine si la emotiile mele, mi-am pus intrebari, am simtit, trait, experimentat chestii uluitoare. Insa nu am creat. Nu am scris. Nu am simtit ca ies din carapacea mea, ca apar in lume, asa cum sunt. Nu am simtit incredere sa ma expun, sa fiu vulnerabila, sa scriu, sa fac tot ce-mi place si-mi aduce bucurie. 
 
Si intr-o zi de august, m-am trezit dimineata, l-am hranit pe Arnold, iubirea vietii mele, mi-am luat rucsacul in spate si am plecat. Fara sa ma uit inapoi, fara regrete, fara frici. Doar noi doi si lumea. Ca tare bine ne sta pe drum!! 
 
 
 
Iar concluzia a venit abia aici, in Iasi. 
 
Ceea ce simt eu este complete freedom: I belong to no place and to every place. 
 
Sunt pregatita sa scriu. Sa traiesc. Sa plec. Sa vin. Sa fim din nou, impreuna, pe drum. Indiferent ce inseamna asta. 
 
 
 
PS. Bali is a huge love, but a mad love. 

Comments are closed.