Cum m-am lepadat de Gaudi de 3 ori inainte de rasarit (2)


In primul rand vroiam sa ajung intr-o zona cunoscuta sau cat mai aproape de hotelul in care am stat o noapte, pentru ca observasem ca in spatele acestuia era un parc mare, unde lumea statea pe iarba si asculta muzica. Era o idee... Si intr-un final am ajuns.

Am vrut sa ne asezam pe iarba, insa era uda si din loc in loc infloreau grupuri de adolescenti drogati si beti.

Alaturi de parc era si o discoteca in aer liber. Toti radeau fara noima si se pare, ei chiar se distrau. Am ales o banca din parc, am fumat si am impartit o sticla de Cola, gandindu-ne ce sa facem mai departe. Insa nu lunga ne-a fost sederea. S-au apropiat diverse personaje de noi, ne-au cerit tigari, atmosfera era oarecum sinistra, aflandu-ne in apropierea unui subsol, pe ai carui pereti curgeau ape repezi. Frica isi facuse definitiv culcus in inima mea. M-a imbratisat cu o patima de nedescris si pentru prima data in viata, mi-a fost teama de oameni, de noapte, de mine...

In acele minute nebune mi-au trecut prin cap tot felul de "solutii de criza": sa ne intoarcem acasa (hmm, nu renunt eu atat de repede - am aruncat gandul ca pe o rufa murdara), sa mergem la aeroport si sa luam primul avion spre Tenerife (deh, acolo cunosteam oameni si ma simteam "acasa"), sa ne intoarcem la hotelul la care avusesem rezervare si sa stam in hol (am incercat, nu a fost posibil), sa stam intr-un bar pana se face dimineata si apoi sa ne gandim la altceva (erau niste "fete" in baruri ca am renuntat si mai era vorba si despre bani) si atunci am ramas la cea mai simpla solutie: sa gasim un loc public, cat mai deschis si mai circulat, unde sa innoptam.

Am ales Placa Espanya, ne-am asezat pe niste trepte in spatele carora era o banca, supravegheata video, iar vis-a-vis un sediu al politie. Nu stiu cat am ramas acolo, pentru ca in astfel de momente timpul se dilata incredibil, minutele iti par ore, iar ceasul de la hotelul Catalonia Plaza nu tinea cu noi. Se incapatana sa arate miezul noptii. Dupa ce am mancat, ne-am schimbat si am stat minute in sir privind in gol pe acele scari, am inteles ca pentru a doua oara intr-o singura zi sufletul mi-e invadat de o ingrjorare acuta, ca iubirea mea pentru orasul lui Gaudi scade in intensitate, ca dorinta de a trai aici paleste si sta sa moara. Da stiu, poate ca am reactionat copilareste, insa pentru prima data in viata eram dominata de sentimente straine mie, ca frica, chiar teroarea as putea spune, panica, lipsa de inspiratie, lipsa dreptului suprem de a avea de ales.

Ne-am continuat noaptea cu doua cafele baute la o terasa barului in care fusesem jefuiti (era singurul deschis la acea ora), iar la 2 cand isi inchidea portile, un chelner dragut ne-a explicat ca cea mai apropiata gara era Sants si ca putem merge pe jos pana acolo. Pentru ca asta era urmatoarea noastra hotarare. Daca tot am ajuns aici si drumurile ni s-au inchis, de ce sa nu plecam mai departe, sa ne tinem de traseu? Urmatoarea oprire era Tarragona si speram sa gasim un tren rapid sau macar sa stam undeva feriti de rele.

Sants Station

Am ajuns in gara. Cea mai mare gara din Barcelona. Care era inchisa! Da, inchisa. Zona era populata de betivi, de hoti, de cersetori care dormeau in usa inchisa a garii. Ma repet, insa a fost ca un soc pentru noi, care la orice ora din zi si din noapte putem dormi in orice gara din Romania. Se pare ca in Barcelona nu circula trenuri intre 11 seara si 5 dimineata.

Pe marginea trotuarului era un grup de indivizi care ne-au "agatat" cu intrebari de genul: de unde sunteti, unde mergeti, ce faceti. Unul era arab, altul era indian si mergea in carja si altul era handicapat. Fiori reci mi s-au prelins pe sira spinarii si ne-am indepartat. Imi veti spune ca ma iau degeaba de oameni. Am aflat insa mai tarziu ca acei "domni" erau ei insisi hoti, pentru  ca jefuisera niste femei mai in varsta.

Ne-am proptit in usa de sticla a garii, hotarati sa ne petrecem noaptea acolo. Insa nu cersetor fara o mana care dormea pe jos s-a ridicat si ne privea fix. Am mers intr-un bar din apropiere. Ne-am asezat la o masa dupa ce am inspirat aerul plin de fum si imaginea terifianta a betivilor din interior: un negru drogat servea la bar, o curva isi tinea tigara cu varful unghiilor de un rosu decojit, iar alte personaje beau in tacere si ne priveau ranjind. Frica isi facuse treaba admirabil - acum imi ajunsese in sange si se indrepta rapid spre creier. Traiam cu amenintarea de a-mi pierde si ultimul strop de ratiune, cand arabul, indianul si handicapatul au intrat dupa noi in bar si au inceput sa rada. Fara sa bem ceva am plecat spre o banca  din zona garii. Prietenul meu ma considera paranoica, insa stiu ca nici lui nu i-a fost usor. Nu am vorbit foarte mult intre noi despre acele ore. Si pentru a treia oara m-am gandit la orasul lui Gaudi aproape cu ura, de parca cineva ar fi fost vinovat de ceva.

Mi-am dorit enorm sa stau in Barcelona, sa vizitez, sa ma bucur. Insa am plecat rasufland usurata ca am facut-o!

Din soapta in soapta, ne-am dat seama ca doamnele de pe banca alaturata sunt romance si am petrecut vreo trei ore mult mai usoare. Ele fusesera jefuite de arab, de indian si de handicapat si stateau cu frica ascunsa in san. A fost putin mai bine, ce-i drept, sa vorbim si sa alungam spaimele noptii.

La 5 s-a deschis gara. Automatele de bilete nu functionau. La 6 s-a deschis primul ghiseu.  O functionara a ras de noi pentru ca am avut tupeul sa intrebam daca avem vreo reducere fiind rezidenti spanioli (obisnuiti cu aceste reduceri din Tenerife). Cu o greata de nedescris ne-a zis ca NU. Am luat bilete pana in Tarragona, ne-am despartit de batranelele calatoare si am coborat pe peron. Pustiu, oribil, noapte.

Dupa minute in sir in care am simtit cum ochii mi se inchid si ma prabusesc, a venit trenul. Insa sa nu credeti ca ne-am urcat asa, ca la tata pe tarla. Intai au venit politistii insotiti de caini si ne-au controlat de droguri si arme, apoi s-au urcat si in tren pentru un super control.

Trenul era unul de navetisti, iar fiecare chip ma umplea de groaza. Frica imi distorsionase fiecare imagine pe care o compunea retina. La fiecare statie, acelasi spectacol: caini, politisti, scandal, adolescenti beti, rasete seci. Nu se anunta statia urmatoare, ne-au indicat niste oameni unde sa coboram.

Afara se luminase, iar cerul avea o nuanta de roz somon. Pasii nostri au intalnit nisipul, iar sufletele au auzit marea. Mirosea a taram scaldat de ape, se auzeau valurile. Niciodata nu cred ca m-am simtit mai usurata, mai eliberata si mai bucuroasa sa ma aflu pe un tarm luminat de soare.

Si astfel, pana cand zorii au atins cu aripile lor pamantul, m-am lepadat de Gaudi, cel atat de dorit, de trei ori. Am parasit Barcelona fara nicio umbra de regret. Insa m-as intoarce pentru inca o lupta nedreapta cu ea. Oricand...