Experienţe (1): Copiii de Eid

10/18/2012
De cu seară am simţit ceva în aer - o bucurie, o intensitate, o foială, aşa. Toţi se agitau, zâmbeau şi copiii ţipau la fiecare pocnitoare aruncată pe plajă. Marea încă nu se întorsese din depărtări, atmosfera era fierbinte şi umedă, uşor ameţitoare de la vântul care zbura agale printre cocotieri. Simt că se întâmplă ceva şi din informaţiile primite aflu că e sfârşitul Ramadanului. Un malaysian între două vârste se opreşte la noi la gard şi îmi zâmbeşte cu toţi dinţii albi şi perfecţi, urându-mi "Happy holidays".


Seara se lasă uşor, iar familia la care stau iese pe terasă. Stau toţi îngrămădiţi unii în alţii, de la copiii de 4 ani până la bunicii de 80, împletind ramuri de cocotier, într-un fel complicat, migălos. Barbaţii leagă bărcile mai aproape de ţărm şi se schimbă în straie lungi, în nuanţele cerului. 


Ne luăm cina în linişte, acelaşi orez fiert de zi cu zi. Din casă răzbate o aromă de... sarmale. De fapt, gazda noastră, Ella, fierbea orez cu legume şi frigea carnea pentru prânzul de Eid*. Mirosurile se unduiesc în aer şi coboară uşor peste plaja albă, liniştită. 

De masa noastră se apropie o pisică, ne mângâie cu privirea şi scoate un scâncet subtil, de felină isteaţă. Ştiu, simte şi ea toată agitaţia şi toate aromele. Mă gândesc că e exact ca la noi, de Crăciun. Mă gândesc la mama. La bunica. La cuptorul plin de cozonaci, la oala cu sarmale. Doamne, cum este posibil să te afli în Marea Chinei, la capătul pământului, şi să visezi la Crăciun?!


Noaptea se lasă pe nesimţite, încurajată de râsete de copii şi de clinchet de farfurii ce anunţă cina. Ieşim în oraş. Adică în satul lung de 1,5 km, pe unica alee care leagă nordul de un ponton. Pe aici nu se întâmplă nimic deosebit. Turiştii beau whisky, localnicii cântă la chitară. Pace şi bună înţelegere. 


La întoarcere noastră, copiii gazdei au făcut focul din crengi uriaşe de palmieri. Limbile se înalţă spre cer, într-un joc hipnotic, de sfârşit de lume. Pe o tulpină de cocotier sunt puse câteva lumânări, iar puştii îşi aprind artificiile şi pocnitorile de la ele. Sunt fericiţi doar pentru că au ocazia să ţipe la fiecare zgomot pe care îl fac. Mi s-a părut un ritual vrăjit, de îndepărtare a răului. Parcă toate durerile treceau, parcă timpul rămânea agăţat în mango-ul din faţa casei, înmărmurit de atâta candoare. 


Ne-am culcat în râsete de copii. Dimineaţa, la 7, ei erau tot pe terasă, însă îmbrăcaţi diferit. Se pare că toată insula îşi vărsase paleta de culori pe straiele lor. Era acolo şi verdele aprig al junglei,  şi albastrul de cobalt al cerului noaptea, şi turcoazul nesfârşit al marii, si violetul florilor, şi roşul sângelui viu, necurmat de tristeţi. Veşmintele tradiţionale malaysiene ne zâmbeau de pretutindeni. 

Cât ne-am băut cafeaua, au ieşit toţi din case, cu bucuria de mână. Stăteam muţi şi  cu ochii măriţi de uimire pe verandă, ca la un spectacol unic, de o forţă incredibilă. O mama se apropie cu fetiţa ei de un an, ţinând-o de sari ca de un ham. Micuţa a urcat scările până la noi şi mi-a sărutat mâna, la fel şi lui Vlad. Am pupat-o şi i-am şoptit în română vorbe de alint. Cred că i-au plăcut, pentru că râdea din tot sufletul. De abia se ţinea pe picioruşele mici...

În curând, toată plaja s-a umplut de petrecăreţi. Şi-au dat mâna, au gustat orezul fiert în lapte de cocos şi învelit în frunze de cocotier, au mâncat o prăjitură, au băut sucuri şi cafele şi au plecat acasă. Simplu. Fără niciun fel de complicaţie inutilă. 


Copiii şi-au încălecat bicicletele şi au pornit după fructe şi bondari sau după darurile secrete ale mării. Acadelele colorate le făceau gurile ca de clovni fericiţi. Straiele din mătase prea mari erau suflecate şi botezate în mare. Crabii alunecau pe alei, iar varanii priveau cu nepăsare spectacolul. 

Plaja a rămas deodată pustie, ca şi când pământul s-a scuturat de povara umană. Doar vântul mai şoptea chicoteli dulci, de copil mic.


 *Eid-al-Fitr (Eid) - sărbătoarea musulmană care marchează sfârşitul Ramadanului (luna sfântă islamică a postului).


Cozonac cu nuca - reteta mamei mele

4/09/2012
In copilaria si adolescenta mea, sarbatorile insemnau mirosuri fabuloase de cozonac, mama mea draga preparand in bucatarie aluaturi perfecte si creme delicioase si o atmosfera de pace si bucurie. Anii au trecut, eu am plecat de acasa, insa amintirile au ramas. La fel de bun a ramas si cozonacul mamei... Si pentru ca retetele ei de Pasca cu smantana si ciocolata au facut "ravagii" in online zilele acestea, m-am gandit ca ar fi bine sa va impartasesc si "reteta secreta" de cozonac gustos si pufos, pe care mama o pastreaza si o pregateste de ani de zile. Iata mai jos cum sa prepari cel mai bun cozonac din lume... :)

Cozonac cu nuca - reteta mamei mele


Ingrediente:

Aluat: 30-40 g drojdie (sfatul mamei mele este sa folosesti drojdie din pachet mare, nu din drojdie cubulete), 5 oua, 250 g zahar tos, 1 cana lapte (250 ml), 1 lingurita sare, coaja de la o portocala, rom (nu esenta!), vanilie, 100 ml ulei, 100 g margarina de buna calitate, 1 kg faina*.

*Aici se impune o discutie despre cantitati - toate ingredientele de mai sus sunt pentru 1 kg de faina, din care poti face 2 cozonaci mari sau 1 cozonac mare si 2 pascute (daca la pasca folosesti aluat din acesta delicios). 

Crema: 4 albusuri, zahar tos dupa gust (6 linguri mari), nuca macinata (300 g), cacao (1-2 linguri), rom.



Mod de preparare:

- intr-un vas mare se pun drojdia si 3 linguri de zahar si se amesteca pana obtii o pasta moale
- se adauga laptele caldut peste drojdie
- se adauga si putina faina (3 linguri) si se face o maia subtire (ca o smantana), care se bate bine cu telul pana face basici :)
- maiaua astfel obtinuta se presara cu faina si se lasa la crescut.

- intr-o cratita se pun ouale intregi, sarea, zaharul, coaja de portocala si romul si oala se pune pe foc mic, amestecand incontinuu pana la dizolvarea totala a zaharului. ATENTIE! Crema nu se fierbe pentru ca se va strica.

- cand maiaua a crescut, se toarna crema de oua peste ea si se amesteca foarte bine cu telul
- se adauga restul de faina si se amesteca. Trebuie sa obtii un aluat lipicios!

- margarina si uleiul se amesteca (margarina topita, ambele caldute)

- in aluatul obtinut se pune cate putina grasime (ulei si margarina) si se framanta bine
- se repeta operatia pana termini grasimea si aluatul se desprinde de pe maini
- cu cat framanti mai mult si mai bine cu atat aluatul va fi mai elastic si mai bun!
- aluatul framantat se presara cu o ploaie de faina, se acopera si se lasa sa creasca, la caldura (aveti grija la aerul rece din bucatarie!)

- tavile de cozonac se tapeteaza cu hartie de copt (se pune o coala de hartie mai inalta decat tava!) si se unge bine hartia cu ulei.

- prepara crema de nuca: (cu mixerul) se bat bine albusurile cu un praf de sare, apoi se adauga treptat zaharul tos, pana obtii o spuma tare si consistenta
- se adauga peste albus romul, nuca macinata si cacaua si se amesteca de jos in sus, cu o lingura de lemn (sau de plastic).

- cand aluatul a crescut frumos, se rupe in bucati mai mari si se intind dreptunghiuri de aluat pe o planseta sau pe masa
- foile de aluat nu trebuie sa fie groase
- pe acestea se intinde crema, in proportii generoase
- se ruleaza dreptunghiurile si apoi, cand aveti deja doua, le puteti impleti intre ele - pentru a obtine un cozonac spectaculos
- cozonacul se aseaza in tava si se lasa la crescut (again!:))

- inainte de a-l baga in cuptor, cozonacul se unge cu ou batut cu zahar, pentru a avea un luciu frumos
- cuptorul trebuie incalzit in prealabil
- cozonacul se coace la foc mediu, timp de 1 ora - insa iti recomand sa il "testezi" pe parcurs (dupa 30 de minute de copt) cu o scobitoare.

- se lasa sa se raceasca in tava si apoi se scoate pe o farfurie.

Este fara indoiala cel mai bun cozonac din lume, deci merita sa-l incerci!


Din pacate, mama nu a facut si poze (deh, nu e blogger:)) si am fost nevoita sa ma "imprumut" din online-ul romanesc. Sunt tare multe retete bune prin bucatariile gospodinelor:)   


Sursa foto: zeceintop.ro, andreeasbackyard.wordpress.com, la-camelia.blogspot.com.

Această rețetă face parte din cartea "Fă dragoste în bucătărie!"

Positano, un sat de pescari exclusivist

4/07/2012
De vreo cativa ani buni imi doream sa ajung in Positano, dupa ce am admirat orasul in filme precum The Talented Mr. Ripley sau Under the Tuscan Sun. La un moment dat, prin 2009, imi doream sa ma mut defitnitiv acolo si am discutat cu multi localnici de pe Couchsurfing. Toti mi-au zis ca viata e scumpa in Positano si activitatile reduse... Biletele de avion spre Napoli le-am cumparat cu gandul la acest oras. Si iata ca am ajuns, am vazut si am plecat fericita...


In ultima zi din incursiunea noastra in Napoli, ne-am trezit cu noaptea in cap, am baut rapid un espresso si ne-am indreptat spre gara Garibaldi. Trenul Circumvesuviana ne-a dus cam intr-o ora la Sorrento. Imaginea total diferita de ce mai vazusem pana in acel moment in Italia ne-a surprins si ne-a incantat, ne-a facut sufletele sa cante de fericire. Nu voi uita niciodata portocalii incarcati de fructe, portul din Sorrento si stradutele colorate ale orasului. 

Cu greu ne-am desprins de Sorrento (dupa ce am promis solemn ca ne vom intoarce!) si din gara am luat un autobuz spre Positano. Acesta are capatul in Amalfi, costa 3.50 euro pana in Positano (dus/de persoana) si face cam o ora. Nu pentru ca distanta ar fi mare, ci pentru ca traseul este desprins dintr-o poveste ireala.

La inceput autobuzul ne-a purtat pe stradutele inguste ale satelor din jur, a ocolit livezi de lamai si portocali, a urcat spre munte, s-a inclinat spre mare, pana ne-am plictisit si ne intrebam daca intr-adevar mergem spre Positano. La un moment dat, bus-ul a facut dreapta si a intrat pe o alee (nu-i pot spune autostrada, nici macar strada) sapata in stanca. In stanga noastra se ridica maret peretele de cremene inverzit sau plesuv pe alocuri, in dreapta se casca o prapastie uluitoare, valurile cu spume argintii se izbeau frenetic de zidul rosu al muntelui, iar in zare se vedeau palide, uluitoare, insulele Italiei, verzi si proaspete, acoperite de soare cu un nimb auriu. 

La fiecare curba pe care o faceam, autobuzul claxona pentru a da de veste celorlalte automobile sa se opreasca. Cam asa de ingusta era aleea pe care am mers. Pericolul se afla in fiecare bucla a drumului, insa nu stiu cum, toate functioneaza perfect, inclusiv traficul. Simti ca te afli intr-un film, cadrele se schimba la fiecare 10 secunde, serpentinele sunt atat de stranse incat trecerea de la munte la mare este deliranta. 

Dupa experienta cu Tenerife si treseele spectaculoase spre Masca si Icod de Los Vinos, cand mergi efectiv prin nori, cu muntele inclinandu-se periculos spre drum si oceanul metalizat plutind ironic sub tine, am crezut ca am vazut tot, ca nu mai pot simti emotie, pentru ca sunt obisnuita cu asa ceva. 

Din fericire, drumul spre Positano mi-a adus rapid lacrimi in ochi. Da, lacrimi calde, taioase, tremur de maini si de voce. Pentru cateva secunde am fost atat de emotionata, incat spectacolul naturii s-a desfasurat intr-un abur dens prin fata mea, intr-un abur de fericire, de totala implinire. Nu mi-e rusine sa recunosc ca in calatoriile mele am plans de doua ori - prima data - cand m-am intors in Tenerife (dupa 21 de luni de asteptare si chin) si a doua oara - cand am mers spre Positano. O emotie calda, abrupta, reconfortanta m-a cuprins si am lasat lacrimile sa curga in voie. 

Positano


Dupa un colt de munte si cand albastrul nesfarsit s-a spart in brizanti argintii, a aparut simplu, concret, desprins direct din visele mele, Positano. Nu va imaginati ca ar fi cine stie ce. Nuuu! Este doar un sat. Intr-o zi plictisitoare poti numara casele. Candva era un targ de pescari boemi care treptat au emigrat in Australia (yep, paradisul nu exista!). Acum este o destinatie exclusivista a bogatilor Europei, o scena perfecta pentru filmele de la Hollywood, o expozitie de hoteluri de 5 stele, de restaurante elegante, de terase cu lamai, si lumanari, si clopotei de vant. Asa-zisele strazi din Positano sunt de fapt niste catacombe care plutesc in lumina si coboara in pasi de dans, scarile se strecoara prin magazine, casele au drept cel mai inalt nivel parterul, iar totul este atat de fantastic (de SF, ok?!:)) incat nu poti sa nu te intrebi ce nebun, ce nebun frumos a creat asa ceva...

Culorile sunt sterse de sare si de vant. Rosul caselor a devenit caramiziu, albul este de fapt un bej discret. Insa albastrul cerului care se agata de stanci si infinitul  turcoaz al marii care scalda tarmul sunt unice. Noi ne-am dus direct catre plaja, asa cum ne propusesem. Am gasit o pestera si ne-am adapostit in ea, am intins un prosop pe nisip, am scos merindele (pizza fritta con ricotta si limoncello) si am facut un picnic acolo, langa mare, cu ochii agatati de satul acela celebru, etern, luminat de soare mai intai timid si apoi in reprize de foc si smoala. 

Cred ca am ramas pe plaja mai bine de 3 ore. Rar am vazut picior de turist, iar la un moment dat ne-am delectat cu o sedinta foto profesionista pentru o revista glamour. Cand respiratia mea a luat-o razna, cand mi s-a parut ca m-am pierdut si ca este imposibila atata frumusete, m-am indreptat spre apa, am atins Marea Tireniana cu dragoste si uimire, am sorbit un caus de prospetime sarata si mi-am revenit, si am multumit cerului ca am ajuns in Positano. 

Am plecat la apus, cand soarele cobora in lava topita peste munte si indulcea pana la o durere incerta imaginea satului. Am respirat cu nesat parfumul frumusetii si mi-am cuibarit in suflet imaginea aceea unica, perfecta. Drumul de intoarcere a fost lung, complicat, fierbinte (au dat drumul la caldura in autobuz, desi nu era cazul) si obositor. Trenul a mers prea incet, timp de 17 melodii interminabile. Napoli era intunecat, linistit si primitor. Buzele noastre erau pecetluite de uimire, de soare si de un zambet real, infloritor. Am cumparat o pizza, ne-am retras la hotel si a doua zi ne-am luat ramas bun de la Italia, de la Napoli, de la Margherita si Sorrento, si Positano, si toate acele minuni create de om, binecuvantate de Dumnezeu.

 

Iata mai jos o galerie foto din Positano!