Mon Paris

1/29/2012
Parisul meu a fost, fara indoiala, un oras al oamenilor si al interioarelor. Fascinant si sublim, aglomerat si linistit, murdar si imprevizibil, Parisul mi-a dat imaginea unui Babylon al simturilor si al personajelor de poveste. Toata lumea m-a intrebat daca mi-a placut Parisul. Nu am stiut ce sa raspund. Am stat 4 zile in Paris, am mers prin ploaie pe strazi si am privit oamenii. Nu e ca si cum as putea spune ca am vazut Parisul. Dar DA, experienta intitulata "Parisul, in dar de ziua mea" a fost una pozitiva! 

Prima imagine a venit odata cu transferul de pe Beauvais spre Paris, intr-un autobuz plin de romani. Campurile verzi, luminate de soare, casutele elegante si intinderile linistite si pline de culoare dintr-o banala zi de ianuarie mi-au insuflat liniste si bucurie.


La intrarea in Paris mi-au sarit in ochi zgarie-norii din La Defense si apoi, pentru cateva secunde Turnul Eiffel, ca un simbol atat de comentat, ca o magie pe care ai vazut-o in filme, dar pe care astepti sa o incerci pe pielea ta. Nu mi-am propus sa vad Turnul sau sa ma urc (Doamne fereste!) in el. Am ajuns acolo din intamplare, in seara tarzie a aniversarii mele, si am fost fascinata de dantelaria metalica, de luminile blande si de frigul intepator in care stateau sutele de turisti la randuri interminabile, pentru a face poze "de sus" si pentru a degera la inaltime. 


Metroul parizian este simplu si accesibil. Stiam exact unde trebuie sa merg, ce bilete aveam nevoie (mai exact un carnet de 10 bilete la 12.70 euro - care mi-a ajuns toata excursia) si cum sa ma descurc in adancurile Parisului. Am studiat toate astea pe net, inainte cu doua zile de plecare. Toate informatiile de care ai nevoie le gasesti fara probleme. Am analizat si am ales cea mai buna varianta pentru mine. 

Experienta cu metroul parizian este despre oameni. Francezii sunt delirant de politicosi. Am schimbat zambete cu doamne in varsta care ma priveau cu interes, am dat din cap afrimativ la povestile lor despre viata si vreme (desi nu intelegeam nimic), m-am lasat furata de complimentele barbatilor si am ramas impresionata de tupeul, ravna, indrazneala si lipsa oricaror inhibitii care ii caracterizeaza pe locuitorii Parisului. Nu sunt sub nicio forma pasivi. Daca au ceva spus o fac cu indrazneala, umor sau sclipire in priviri. 


In Paris am vazut cea mai mare diversitate de "fete" si atitudini. Arabi si chinezi, parizieni de culoare care mergeau la serviciu fara sa priveasca pe geam la derularea spectaculoasa a peisajului urban, japonezi fericiti cu aparatele lor foto, romani ingrijorati de ziua de maine, cersetori, doamne respectabile cu posete Chanel agatate de brat, tineri cu pantofi de firma si genti elegante, barbati bine imbracati care isi intindeau saltelele la metrou, locuitori in cutii de carton, emigranti de culoare care incearca sa iti vanda ceva sau care dorm in centrul Parisului, asezati de-a lungul bulevardelor pe canalele incalzite, drogati si visatori, turisti cu liste de bifat in mainile inghetate, cupluri romantice sarutandu-se in restaurantele cu felinare rosii si orhidee inflorite pe mese, band o cafea ieftina, uneori singura bautura pe care ti-o permiti in maretul si incitantul oras. 


Am locuit 4 zile si 4 nopti in arondismentul 13, intr-o superba casa de caramida, la niste prieteni dragi - pe care nu-i cunosteam dinainte. Oameni de o frumusete fizica si morala care iti da masura unei vieti bune, mai bune. Oameni simpli, boemi, interesanti, de o intelepciune vibranta, cu trei copii minunati, care iti schimba ideea despre cum trebuie sa arate o familie perfecta. Linistea, zambetele, discutiile si pacea din acea casa din Paris mi-au oferit cadoul perfect pentru ziua mea, o experienta unica si nepretuita. Nu am cuvinte sa le multumesc pentru ca mi-au dat Parisul in dar. Victor, Agnes, va multumesc din suflet! 

Am ajuns la Paris in seara Anului Nou Chinezesc si ne-am pierdut pe stradutele arondismentului 13, am sarbatorit cu chinezii, am fotografiat dragoni si oameni fericiti, am surprins putin din agitatia unui popor liber, am mancat la un restaurant micut, fara nume celebru, dar in care toate culorile si chipurile de pe pamant erau prezente in jurul farfuriilor cu orez, carne si sosuri picante. 


Citisem inainte de a vedea bucatica mea din Paris, ca oamenii ar fi reci, ca nu vorbesc engleza si ca sunt aroganti. Departe de mine astfel de experiente. Toata lumea a vorbit engleza, toata lumea ne-a aratat drumul, toti s-au oferit sa ajute cat de putin, toti au aratat respect, eleganta si bunavointa. Francezii sunt mandri, nationalisti si increzatori, dar si primitori, sociabili si politicosi, asa cum ar trebui sa fie orice popor din lume. Sau asta am vazut eu...

De ziua mea am facut kilometri intregi pe jos, admirand, mirandu-ma, zambind, calarind timpul cu o curiozitate nedisimulata, invatand, ascultand oamenii, privind strazile si magazinele si incercand sa surprind spiritul, sufletul unui oras atat de complicat. In alta zi ploaia ne-a trimis prin mall-uri, zone ale oamenilor cu adevarat bogati, in care Chanel, Dior si Louboutin tronau la loc de cinste. In a treia zi am fost prin biserici, prin targuri si prin piete celebre, am strabatut Belleville, Montmartre, Cartierul Latin si multe, multe altele - mergand pe jos ore intregi, fara oprire, printr-o ploaie marunta si inselatoare, zambind necontenit, absorbind toata lumina, culoarea si agitatia din Paris. Am incercat sa retin fiecare senzatie, fiecare imagine - iar acum sunt putin bulversata de multitudinea de locuri, oameni, intamplari. 


Parisul este un oras al interioarelor. Daca pe dinafara arata destul de bine, pe dinauntru, dincolo de ferestre, de portile inchise, de intrari, de usi si de perdele, arata fabulos. Luminile se revarsa intr-o feerie care iti face sufletul sa vibreze. Am vazut in apartamente obisnuite candelabre de cristal, lampi verzi de biblioteca, palmieri si orhidee, oameni cu povesti, am vazut hoteluri pe care nici in vis nu ti le poti imagina, am vazut magazine vintage uluitoare, galerii de arta luminate in mii de feluri, am vazut bulevarde anoste dar strajuite de ferestre dupa care incepea viata, restaurante de un romantism pe care il credeam expirat sau inexistent, decoruri teatrale, brutarii luminate palid in care painea de casa isi rostea discursul crocant, cafenele cu parfum de altadata, cu petale de trandafiri si cani micute de espresso, terase incalzite in mijloc de ianuarie, cu lumanari rosii pe masa si zeci de oameni stransi unii in altii, biserici baroce inundate de liniste, restaurante cu matase rosie pe pereti si tacamuri din argint, cu scari intr-o spirala ametitoare si statii de metrou aeriene din care poti vedea Parisul in splendoarea sa arhitecturala dintr-o alta epoca. 


Parisul meu a fost bun, credibil, mozaical, incert, civilizat, sonor si infasurat intr-o orgie de lumini care iti patrunde in suflet pentru totdeauna. 


Cu ultimul autobuz prin lume

1/06/2012
Intunericul se lasa greu, adanc, racoros peste insula. Cateva lumini sclipesc in port, la un bar local se aud rasetele groase ale jucatorilor de carti, cu halbe de bere Reina in mana. Statia de autobuz se afla pe o margine de drum, in praf, intre sute de mucuri de tigari, la capatul orasului sau la inceputul lui. In spate se vede conturul muntilor vulcanici, in dreapta portul micut, cu lumini galbene, sterse. Luna plina aduce o umbra de liniste peste targul provincial. Este trecut de 11 si asteptam ultimul autobuz spre casa…

Cu ultimul autobuz prin lume


De cate ori nu ati ramas pana tarziu in noapte, in orasul vostru, la o bere cu prietenii, ca apoi sa va grabiti la ultimul metrou, autobuz sau tramvai? Probabil ati fost bucurosi ca l-ati prins, ati calatorit intr-o stare de amortire, fara sa observati ceva deosebit in jurul vostru. Este absolut firesc, mi s-a intamplat acest lucru de mult prea multe ori ca sa le pot numara.

Atunci cand calatoresti intr-un oras necunoscut, in afara tarii si lumii tale, in afara confortului si lucrurilor obisnuite, totul se schimba. In primul rand, abordarea: nu vei ramane pana tarziu pe strazi, pentru ca nu le cunosti, pentru ca nu stii cu ce oameni ai de-a face. In al doilea rand, atitudinea: daca uiti sa mai pleci dintr-un bar sau club, iti chemi un taxi, care te va duce in siguranta la hotel.

Insa ati incercat vreodata sa faceti lucrurile natural, exact ca acasa? Sa calatoriti ca localnicii, cu ultimul autobuz, sa va aflati acolo, in mijlocul multimii obosite, stresate dupa o zi de munca, grabite, cu bratele incarcate de cumparaturi, cu expresii ciudate si frante de lupta zilnica? Nimic nu poate fi mai real, mai plin de seva, de bucurie, de cunoastere…

Prima data am fost nevoita sa fac acest “experiment” in Milano, cand am intarziat ingrozitor printr-un capat de oras si am fost nevoita sa iau ultimul tramvai de la San Siro spre centru si apoi alt tramvai spre celalalt capat al “capitalei modei”. Spectacolul a fost bun si as fi cerut un bis. Strazile s-au desfasurat in fata mea ca o poveste, luminile, copacii, arhitectura fabuloasa in umbre marete, singuratatea unor calatori, discutiile despre politica si fotbal, graba, dorinta de a ajunge mai repede acasa – toate au fost ca un balsam.

Apoi mi s-a intamplat in Genova, unde am fost “retinuta” intr-un bar din centrul vechi, pana la ore intunecate. Locuiam undeva pe dealuri, la zeci de statii de metrou si autobuz, combinate intr-o avalansa de necunoscut, frica, emotie. Acel bus care a urcat pe munte intr-o noapte de septembrie in Genova a fost un moment de glorie. Oameni de culoare incarcati de pachete, impingandu-se, razand, glumind intr-o italiana armonioasa, cantatoare, injurandu-se bland, transpirand la ideea ca nu vor ajunge la timp acasa, ingrijorati, reali, calzi. Apoi unul cate unul au coborat si am ramas doar eu, cu senzatia ca de abia in acele momente cunosteam Genova.

In Barcelona am fost nevoita sa stau pe strazi o noapte si am surprins ceva din mizeria nerostita a orasului, din panica si frica lui, din saracia, din barurile ieftine, din gramada de travestiti si hoti, din micimea unei metropole atat de adulate. Noaptea, s-a desfasurat sub ochii mei un alt oras, in care nu ti-ai dori sa traiesti.

In Tenerife am incercat de mai multe ori aceasta senzatie stranie, de apartenenta la o alta lume. Am fost un intrus in viata lor reala, insa m-au acceptat, chiar daca eu priveam totul cu un zambet tamp si cu aparatul foto agatat de gat, ca intr-o mare mirare.

In prima noapte care m-a prins pe drumuri, ultima sansa sa ajung acasa a fost un autobuz supra-aglomerat, de un verde murdar, cu iz de sudoare statuta, cu rasete grosolane, cu oboseala in priviri. M-am prabusit pe un scaun recunoscatoare si apoi am inceput sa privesc in jur. Oameni de o frumusete tropicala, bruta, desavarsita. Doi turisti speriati in pantaloni scurti. Margele si amulete. Multa culoare, asortata cu noaptea, cu sclipiri albe de dinti. Nu voi uita niciodata imaginea unei mame de culoare, care se chinuia cu o fetita in brate, un baietel in spate, prins cu un sal, si doua sacose de cumparaturi. Culmea arogantei, femeia zambea si parea fericita. De cate ori incerc sa ma plang de ceva, ma gandesc la acele brate negre, puternice. La expresia de fericire pura din ochii ei. Nimic fortat, nicio umbra de regret.

Aseara m-a prins noaptea din urma intr-un oras de provincie, intr-un port prafuit, cu lumini galbene, cu ramasite ale sarbatorilor ancorate de palmieri. O mare de chistoace se revarsa printre pietrele si praful din statie. Stiam exact la ce ora vine autobuzul, iar langa noi doi tineri parfumati se pregateau de petrecere in Las Americas, iar doua romance blonde tastau cu viteza sms-uri si beau energizante.

Bus-ul nu a intarziat niciun minut, iar usile sale s-au deschis spre o noua lume. Lumea de noapte din Tenerife, oamenii simpli, care nu detin masini, care muncesc pana tarziu, care merg la discoteca, care se dau cu parfum ieftin, care isi cara bagajele cu spatele, care zambesc mai sincer si mai din suflet decat avalansa de turisti suficienti.

Acolo, in autobuzul 467, am simtit ca ma aflu in lumea reala, cea dincolo de hotelurile de 5 stele, de plajele si apusurile grandioase. Lumea in care se plange, in care se canta, se munceste pana la epuizare, se asuda si se injura. Lumea frumoasa, perfecta in tristetea ei. Singura care conteaza.

Un tanar de culoare purta o palarie mica, aranjata pe o ureche, cravata rosie si camasa in patratele, era emotionat si se vedea ca merge la o intalnire de amor. Un batran ars de soare, nu santuri de tristete si de bucurie sapate pe chip, cu ochi albastri melancolici, cu oboseala in gand, cu maini aspre si pantofi ieftini, privea la noaptea neagra de pe fereasta. Un alt domn, canarian presupun, mic si rapid, cu o palarioara ciudata pe cap, cu o bluza care a vazut si zile mai bune, cu margele la gat si la maini, cruci crestine si talismane neaose prinse impreuna, a injurat subtil printre dinti cand o femeie l-a scos din tihna sa pentru a cobori.

Intr-un singur autobuz, la inceput de noapte canariana, gasesti sfinti si pacatosi, copii plangand de oboseala, cu manute murdare si picioare scaldate in praf, profani ale caror ganduri se invart intr-o ceata artificiala, de alcool, droguri si tutun, oameni de culoare de o frumusete pe care nu o pot exprima in cuvinte, femei indragostite care isi saruta barbatii cu patima, adolescenti care merg la discoteca, in haine ieftine, stralucitoare, cu lanturi si leduri, mame cu posete ieftine purtand in brate prunci adormiti, batrani care ascund in spatele privirilor povesti uluitoare, oameni ai lui Allah, ai lui Dumnezeu si ai lui Krishna, cu piele in nuante de la albul provocator si arogant, pana la cel mai adanc negru, subtil si fericit, trecand prin galbenul taciturn si muncitor si prin aramiul inteligent si practic.

Seara s-a incheiat cu cei cativa pasi pe care i-am avut de facut intre doua lumi. Am coborat din autobuz, iar usile sale s-au inchis grele peste sentimentele firesti ale unei vieti pe care altii nu o simt, nu o percep si nu incearca sa o descopere intr-o statiune de vacanta.