La Conac în Bucovina. Dor de acasă. Verdele. Iacobeni.

7/22/2015
Am tot amânat să scriu despre zilele petrecute în Bucovina, pentru că rareori un loc m-a tulburat mai mult, m-a surprins, m-a purtat pe aripile sale de poveste și m-a făcut să-mi las acolo o parte din mine. Este greu, chiar și pentru un călător-scriitor, să descrie în cuvinte ceea ce doar inima vede, imagini invizibile pentru ochi, dorul de a te simți acasă, verdele mistuitor al pădurilor și talentul, pasiunea cu care unii oameni dau viață locului pe care îl zidesc în Univers. Uneori, construiești pentru că simți această chemare, imposibil de tăgăduit. Iar ce faci cu sufletul este binecuvântat de Dumnezeu.

Am plecat din Iași cu idei multe, cu o tolbă de povești, cu bucurie în inimă că mi-am redescoperit orașul natal atât de mândru și de strălucitor. Însă pe măsură ce ne îndepărtam de Iași, cu un tren răcoros și pustiu, mă întrebam cum ne va întâmpina Bucovina. Ce este aici de atâția oameni vorbesc despre această zonă a României?

Am coborât în Gura Humorului într-o după-amiază înnourată de iunie. Un taximetrist cu vorbele la el ne-a povestit despre case, despre oameni și despre bucurie. Era tare mândru că locuiește în această parte a lumii.

Eu am ales unde vom sta. Cum? Am dat peste acest citat:

“Pentru puține popoare se găsește un ținut relativ mic ca acesta în care să se cuprindă atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“. – Nicolae Iorga


Și apoi am văzut pozele de La Conac în Bucovina, am citit despre camere, mâncarea tradițională, despre arhitectură. M-a cucerit. Am ales cu sufletul, ca de fiecare dată.

Însă când mașina a intrat pe Aleea Piatra Pinului, a trecut de râul Moldova și a oprit fix sub pădure, am simțit un amestec de entuziasm cu pace totală. Deja îmi era dor de locul ăsta, deși încă nu-l văzusem, ca un îndrăgostit care știe că, orice ar fi, tot va pleca.


Ne-au întâmpinat un hol lung, zâmbetele fetei de la recepție, ușa care dă spre grădină. Oh, și ce grădină... Copii alergând prin iarbă, o căsuță în copac, terasă, bere bună la rece, un aer înmiresmat ca în grădina raiului și, mai presus de toate, verdele. Pădurea. Liniștea.


Camera de la etaj care ne-a fost destinată era spațioasă, cu paturi de vis, cu balcon mic, din lemn, spre pădure. De aici am privit ploaia șoptindu-și iubirea pentru acest pământ sfânt. De aici am adulmecat norii. De aici am scris cu pasiune. De aici am zâmbit până în străfundul trupului meu, mirată că mai pot spune ceva.


Au urmat două zile din care nu-mi amintesc decât frânturi de gesturi, de idei, de vorbe. Am luat o cină romantică la restaurantul de La Conac în Bucovina, cu preparate tradiționale, am stat pe terasă, am admirat căsuța bucovineană, am respirat pădurea, am ascultat ploaia, mi-am pus o dorință. Îmi amintesc de drumul până la Voroneț, care mi s-a părut tare greu la dus și ca un zbor la întors. Îmi amintesc văcuțele albe păscând pe plaiuri de dor. Îmi amintesc verdele sculptat în mintea mea care se îndoia că există atâta frumusețe. Îmi amintesc albastrul mănăstirii și chipurile pictate cărora le-am mulțumit. Îmi amintesc furtuna cu tunete, fulgere și cer războinic, dansul meu în ploaie, muzica din urechi, banca uitată sub un copac în mijlocul șesului, ca un mesaj că ești mereu aștepat aici.



N-o să-ți dau detalii despre arhitectură, mâncăruri, fețe de masă, așternuturi, lemnul luxos, șemineu, culori, spa, camera de joacă pentru copii, casa țărănească, pasiunea investită aici. Poate ar trebui să o fac, pentru că am fost peste tot, am atins tot, am simțit tot. Însă te las să descoperi aceste amănunte în fotografii și pe site-ul La Conac în Bucovina. Pentru mine a fost o binecuvântare.


Am plecat cu inima îndoită de dor. Am luat un tren spre Beclean pe Someș, ca să facem legătura spre Vișeu. Multe tărâmuri de basm mai are și țara noastră! Am trecut prin Câmpulung Moldovenesc, prin Pojorâta, prin Valea Putnei, prin Vatra Dornei și Poiana Stampei, prin Prundu Bârgăului și Bistrița. Undeva pe acest traseu, trenul mergea cu viteza unui melc, lăsându-ne să admirăm dealurile, munții, casele și ploaia de iunie. La câțiva kilometri de Mestecăniș, Vlad a zărit o așezare scăldată de lumină ca o icoană, cu acoperișuri strălucitoare, cu fumul ieșind pe hornuri ca o chemare. S-a îndrăgostit pe loc. Ne-am uitat pe hartă. Iacobeni. Un sat ca oricare altul.


Am ajuns în Beclean, am admirat caii de la celebra herghelie de aici, apoi am mers în Vișeu și ne-am dat cu Mocănița. Ne-a plăcut mult de tot. Însă Bucovina a sădit în noi rădăcini adânci. Și într-o dimineață, când Vlad, cunoscând traseul, aștepta microbuzul de Baia Mare, i-am făcut o surpriză. O nebunie.

Ne-am urcat într-o mașină de Vatra Dornei. Nu știam ce fac. Nu știam dacă voi găsi cazare, nu știam dacă vom avea ce să vedem acolo, nu știam de ce fac asta, dar eram deja în drum spre Iacobeni.


Am înțeles însă destul de curând. Mașina a trecut prin Borșa (aici trebuie să mergem!), prin Munții Rodnei (cei mai frumoși pe care i-am văzut), a ajuns la Pasul Prislop, pe niște serpentine amețitoare (1400 m), am coborât și am respirat ceața, aerul perfect și norii de deasupra Mănăstirii care sfidează cerul, și am continuat drumul pe acolo pe unde hărțile pun o barieră invizibilă între Maramureș și Suceava, am trecut de Cârlibaba și am debarcat în Iacobeni. În acel moment, a ieșit soarele.


Ne-am oprit la prima cafenea. Un bar vechi cu păcănele. Oamenii ne-au zâmbit și ne-au spus că nu există bancomat în sat, că există însă o pensiune, pe deal. Și uite așa, am urcat dealul conduși de un bătrân cu zâmbet șugubăț, am trecut de biserica pictată și am ajuns la o casă mare, din lemn. În poartă ne aștepta un domn cu părul alb, cu ochi albaștri și gropițe în obraji ca bunicul meu.

Ne-a spus că pensiunea este în reparații și că nu primesc turiști. Însă ar putea pune o vorbă bună la doamna casei. Și iată-ne instalați într-o cameră uriașă, cu pat sănătos și cu două cerdacuri cu vedere la sat, la păduri, la munți, la caii care pasc pe dealuri, la biserică.

O zi și o noapte am ascultat ploaia, am băut lapte cald și am mâncat cozonac făcut de gazda noastră, am simțit bucuria de a fi departe de toți și de toate. Doar noi, cerul, verdele, casa, doi oameni gospodari, liniștea și clopotele.


Am mai plâns scriind articole, nu ar fi prima dată. Pentru că scriu cu lacrimi de dor. Locul nostru în lume, ca și călători, este acolo unde ni se deschid porțile. 

Mulțumesc din suflet acestor oameni buni care ne-au primit, atât La Conac în Bucovina, cât și în Iacobeni, la Pensiunea Truță. Ne-ați făcut fericiți. Vă mulțumim! 

Galerie foto by Vlad Semen




























Pentru mai multe fotografii, povești și aventuri, te invit să ne urmărești pe Instagram sau să cauți hashtag-ul #InvisibleRomania pe Facebook, Instagram, Twitter. Mulțumim!

Turquoise Venus, marea într-o cameră de hotel

7/18/2015
Pescărușii dau târcoale balconului, scoțând sunete amuzante ca niște râsete de copil. Cerul se colorează în roz delicat, aerul este pur și magnific, iar marea scaldă țărmul liniștită, atemporală. Este 5 dimineața și mă aflu pe terasa camerei mele de la Turquoise Hotel din Venus. Zâmbesc fericită, sunt exact în locul în care mi-am dorit să fiu, pe care l-am visat. Dar să îți spun povestea de la început...

Cu doar câteva săptămâni în urmă, am fost într-un infotrip organizat de ANAT pe litoralul românesc, despre care ți-am povestit aici. Traseul trecea și prin Venus. O mulțime de amintiri m-au răscolit și i-am innebunit pe colegii mei din presă cu povești din copilăria petrecută în Venus, cu atracțiile locale, cu restaurantele, hotelurile și vilele prin care am stat acum mai bine de 20 de ani. 


Practic, în Venus nu s-a schimbat nimic la prima înfățișare. Aceleași construcții, aceleași terase. Însă am simțit că este mai mult de atât. Că oamenii investesc și se luptă să facă din stațiune o adevărată atracție. Iar confirmarea mi-a venit de la primul hotel în care am intrat. 


Scări de marmură, camere frumos dispuse perpendicular pe mare, iar în spate o mare surpriză: o piscină infinity, turcoaz, exact ca numele hotelului cel nou. Când am fost noi prima dată, hotelul era în construcție, în faza de finisare a lucrărilor. Din fericire, îmi ascult întotdeauna intuiția. Am simțit acel loc atât de profund, de real, de apropiat de mine, încât mi-am jurat că mă voi întoarce. 


Ce m-a atras? Sufletul locului, oamenii pasionați, detaliile, grija ca fiecare centimetru din hotel să fie perfect, să fie aranjat, decorat, iubit. Mi-au plăcut camerele cu vedere la mare, materialele folosite, sentimentul de libertate, culoarea care dă numele hotelului și care a fost folosită cu bun gust și inspirație, dar mai ales privirea intensă a oamenilor care au reușit să-și împlinească visul de a avea un hotel diferit. Le-a cam reușit! 


Mă gândeam eu că mă voi întoarce la Turquoise, însă nu chiar atât de curând cum s-a întâmplat. Într-o noapte - dupa 12, la doar o săptămână de când fusesem în infotrip, primesc un mesaj: "ai vrea să mergi la petrecerea de deschidere de la Hotelul Turquoise?" Ce spui când auzi așa ceva? DAAAA! Și ne-am făcut bagajele, iar a doua zi, la 6 după-amiaza, eram la mare, la Venus, la hotelul meu de vis.


Logo-ul de pe hotel strălucea mândru, ca și proprietarul care își întâmpina oaspeții cu pasiune și bucurie. Un restaurant elegant ne aștepta să petrecem toată noaptea. Piscina era înconjurată acum de șezlonguri turcoaz, marea se vedea frumos la apus, iar camera noastră respira același aer: mare, bucurie, lux, eleganță, confort, răsfăț. 


În camere, totul a fost gândit pentru cei care își vor petrece aici vacanțele: spațiu, aer, balcon, paturi în care uiți de tine, covoare în care ți se afundă pașii, o baie elegantă cu uși batante din oglindă, cosmetice (da, gelul de duș era turcoaz si parfumat ca marea!), aer condiționat foarte silențios, lumini filtrate prin candelabre din sticlă cu lacrimi de cristal, oglinzi care măresc optic spațiul, oricum generos, balcon cu vedere la stațiune, și la mare, și la lacul cu lebede dintre Venus și Saturn. Cam ce îți poți dori mai mult? 


Petrecerea a fost de fapt o întâlnire informală între prieteni. Au fost acolo și jurnaliști, și fotografi, și oameni de afaceri, și vedete. Mâncare delicioasă (preparate din pește, legume, carne de miel impecabil gătită și multe altele pe care nu le-am testat), băuturi fine și un bufet cu dulciuri cum rar am văzut (toată ciocolata din lume, cele mai bune baclavale, prăjituri, creme și un tort spectaculos). 


Ne-am luat paharele cu vin și am stat pe șezlong, la piscină, privind soarele scăldându-se în mare și luminile delicate din restaurant, ascultând clinchetele paharelor, conversațiile domoale, râsetele copiilor, strigătele invidioase ale pescărușilor, mirându-ne că suntem, că avem parte de atâta bucurie și de un decor de basm. Totul a durat până când din restaurant s-a auzit o voce divină, de care am fost atrasă ca un magnet. Știam cine cântă, întâmplător eram prietenă cu artista pe Facebook, însă habar nu aveam CUM cântă. 


Jezebel ne-a fermecat două seri la rând. Am râs și am plâns. Am filmat, am stat de vorbă cu ea, am admirat-o și i-am promis că o voi urma peste tot, ca să mă bucur de vocea ei senzațională și de ea, ca om. Îți voi povesti mai multe despre minunata Isabela Barbu, într-un articol viitor, și vei avea o surpriză.

  
Ce-am făcut două zile în Venus? Ne-am plimbat mult. Am mers pe jos până în Neptun (trecând prin Cap Aurora și Jupiter) și mi-a plăcut la nebunie. Ne-am oprit la tarabe cu prostioare și la terase cu bere rece, am intrat în magazine, am fotografiat plaje ascunse, ne-am distrat. Am mâncat la restaurantul de la Turquoise, dar și la "împinge tava" în Venus. 


Ne-am cumpărat zmeură și piersici, pentru un prânz ad-hoc la hotel, am mers pe plaja din Venus (cel mai fin nisip de pe litoral, garantat!), am mers la apus pe dig, am admirat schimbările din stațiune (care sunt mai vizibile de pe malul mării), am ascultat muzică live, ne-am dat cu "titi-caru" (anyway, cum se numește mașinuța aia cu vagoane din copilăria noastră), am râs mult, am dormit la prânz, am citit, am stat foarte puțin pe net, am băut cappuccino la piscina de la Turquoise, am stat de vorbă cu oameni minunați. 



Dacă am fi stat mai mult, cu siguranță găseam noi ce să mai facem, de la înot și până la explorarea bucătăriei locale, total deosebită datorită influențelor musulmane (adică fooooarte bună și cu o mulțime de dulciuri!).   

În concluzie: mergi la Turquoise vara asta sau chiar în septembrie. Bucură-te de acest hotel inspirat, elegant și plin de viață, de plaja fină din Venus și de o bucătărie unică. Mergi și ascultă marea. Plimbă-te și citește cartea pe care o tot amâni. Fă cunoștință cu oamenii locului.  Ascultă muzică live. Înoată la micul dejun sau la apus în piscina turcoaz, cu vedere la mare. Bea o cafea sau un cocteil în restaurant. Răsfață-te! Pentru că meriți! 

Iar aceste locuri cu suflet din România ne pun pe harta lumii, ne fac mândri, ne inspiră, ne redau credința. Thank you, Hotel Turquoise, for having us!



Pentru mai multe fotografii, povești și aventuri, te invit să ne urmărești pe Instagram sau să cauți hashtag-ul #InvisibleRomania pe Facebook, Instagram, Twitter. Mulțumim!