Positano, un sat de pescari exclusivist

De vreo cativa ani buni imi doream sa ajung in Positano, dupa ce am admirat orasul in filme precum The Talented Mr. Ripley sau Under the Tuscan Sun. La un moment dat, prin 2009, imi doream sa ma mut defitnitiv acolo si am discutat cu multi localnici de pe Couchsurfing. Toti mi-au zis ca viata e scumpa in Positano si activitatile reduse... Biletele de avion spre Napoli le-am cumparat cu gandul la acest oras. Si iata ca am ajuns, am vazut si am plecat fericita...




In ultima zi din incursiunea noastra in Napoli, ne-am trezit cu noaptea in cap, am baut rapid un espresso si ne-am indreptat spre gara Garibaldi. Trenul Circumvesuviana ne-a dus cam intr-o ora la Sorrento. Imaginea total diferita de ce mai vazusem pana in acel moment in Italia ne-a surprins si ne-a incantat, ne-a facut sufletele sa cante de fericire. Nu voi uita niciodata portocalii incarcati de fructe, portul din Sorrento si stradutele colorate ale orasului. 

Cu greu ne-am desprins de Sorrento (dupa ce am promis solemn ca ne vom intoarce!) si din gara am luat un autobuz spre Positano. Acesta are capatul in Amalfi, costa 3.50 euro pana in Positano (dus/de persoana) si face cam o ora. Nu pentru ca distanta ar fi mare, ci pentru ca traseul este desprins dintr-o poveste ireala.

La inceput autobuzul ne-a purtat pe stradutele inguste ale satelor din jur, a ocolit livezi de lamai si portocali, a urcat spre munte, s-a inclinat spre mare, pana ne-am plictisit si ne intrebam daca intr-adevar mergem spre Positano. La un moment dat, bus-ul a facut dreapta si a intrat pe o alee (nu-i pot spune autostrada, nici macar strada) sapata in stanca. In stanga noastra se ridica maret peretele de cremene inverzit sau plesuv pe alocuri, in dreapta se casca o prapastie uluitoare, valurile cu spume argintii se izbeau frenetic de zidul rosu al muntelui, iar in zare se vedeau palide, uluitoare, insulele Italiei, verzi si proaspete, acoperite de soare cu un nimb auriu. 

La fiecare curba pe care o faceam, autobuzul claxona pentru a da de veste celorlalte automobile sa se opreasca. Cam asa de ingusta era aleea pe care am mers. Pericolul se afla in fiecare bucla a drumului, insa nu stiu cum, toate functioneaza perfect, inclusiv traficul. Simti ca te afli intr-un film, cadrele se schimba la fiecare 10 secunde, serpentinele sunt atat de stranse incat trecerea de la munte la mare este deliranta. 

Dupa experienta cu Tenerife si treseele spectaculoase spre Masca si Icod de Los Vinos, cand mergi efectiv prin nori, cu muntele inclinandu-se periculos spre drum si oceanul metalizat plutind ironic sub tine, am crezut ca am vazut tot, ca nu mai pot simti emotie, pentru ca sunt obisnuita cu asa ceva. 

Din fericire, drumul spre Positano mi-a adus rapid lacrimi in ochi. Da, lacrimi calde, taioase, tremur de maini si de voce. Pentru cateva secunde am fost atat de emotionata, incat spectacolul naturii s-a desfasurat intr-un abur dens prin fata mea, intr-un abur de fericire, de totala implinire. Nu mi-e rusine sa recunosc ca in calatoriile mele am plans de doua ori - prima data - cand m-am intors in Tenerife (dupa 21 de luni de asteptare si chin) si a doua oara - cand am mers spre Positano. O emotie calda, abrupta, reconfortanta m-a cuprins si am lasat lacrimile sa curga in voie. 

Positano


Dupa un colt de munte si cand albastrul nesfarsit s-a spart in brizanti argintii, a aparut simplu, concret, desprins direct din visele mele, Positano. Nu va imaginati ca ar fi cine stie ce. Nuuu! Este doar un sat. Intr-o zi plictisitoare poti numara casele. Candva era un targ de pescari boemi care treptat au emigrat in Australia (yep, paradisul nu exista!). Acum este o destinatie exclusivista a bogatilor Europei, o scena perfecta pentru filmele de la Hollywood, o expozitie de hoteluri de 5 stele, de restaurante elegante, de terase cu lamai, si lumanari, si clopotei de vant. Asa-zisele strazi din Positano sunt de fapt niste catacombe care plutesc in lumina si coboara in pasi de dans, scarile se strecoara prin magazine, casele au drept cel mai inalt nivel parterul, iar totul este atat de fantastic (de SF, ok?!:)) incat nu poti sa nu te intrebi ce nebun, ce nebun frumos a creat asa ceva...

Culorile sunt sterse de sare si de vant. Rosul caselor a devenit caramiziu, albul este de fapt un bej discret. Insa albastrul cerului care se agata de stanci si infinitul  turcoaz al marii care scalda tarmul sunt unice. Noi ne-am dus direct catre plaja, asa cum ne propusesem. Am gasit o pestera si ne-am adapostit in ea, am intins un prosop pe nisip, am scos merindele (pizza fritta con ricotta si limoncello) si am facut un picnic acolo, langa mare, cu ochii agatati de satul acela celebru, etern, luminat de soare mai intai timid si apoi in reprize de foc si smoala. 

Cred ca am ramas pe plaja mai bine de 3 ore. Rar am vazut picior de turist, iar la un moment dat ne-am delectat cu o sedinta foto profesionista pentru o revista glamour. Cand respiratia mea a luat-o razna, cand mi s-a parut ca m-am pierdut si ca este imposibila atata frumusete, m-am indreptat spre apa, am atins Marea Tireniana cu dragoste si uimire, am sorbit un caus de prospetime sarata si mi-am revenit, si am multumit cerului ca am ajuns in Positano. 

Am plecat la apus, cand soarele cobora in lava topita peste munte si indulcea pana la o durere incerta imaginea satului. Am respirat cu nesat parfumul frumusetii si mi-am cuibarit in suflet imaginea aceea unica, perfecta. Drumul de intoarcere a fost lung, complicat, fierbinte (au dat drumul la caldura in autobuz, desi nu era cazul) si obositor. Trenul a mers prea incet, timp de 17 melodii interminabile. Napoli era intunecat, linistit si primitor. Buzele noastre erau pecetluite de uimire, de soare si de un zambet real, infloritor. Am cumparat o pizza, ne-am retras la hotel si a doua zi ne-am luat ramas bun de la Italia, de la Napoli, de la Margherita si Sorrento, si Positano, si toate acele minuni create de om, binecuvantate de Dumnezeu.

 

Iata mai jos o galerie foto din Positano! 

 




 

Ioana Budeanu - Travel Writer. Jurnalist. Blogger. Freelancer. Calator pasionat. Imprevizibila. Vizionara. Carcotasa. Nerabdatoare. Iubesc cartile si barurile pline de fum, parcurile pustii, noaptea, marea, diminetile insorite, ploaia, casele de orice fel, batranii cu povesti de viata incredibile, scriu cu o pasiune greu de egalat, vreau sa transmit stari, sentimente, emotii... Dar cel mai mult iubesc oamenii, desi deseori nu vreau sa fiu in preajma lor!







CITESTE SI:



2 comentarii:

  1. Mulţumesc! Mulţumesc mult! Să aveţi un weekend plăcut aşa cum mi l-aţi făcut voi mie cu acest articol. Fotografiile sunt minunate, cuvintele sunt de fapt imagini în mişcare :*

    În seara asta mă voi uita la The Talented Mr. Ripley căci Under the Tuscan Sun l-am sorbit deja :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu drag, Bia:) Ma bucur ca ti-a placut. Nu te astepta ca filmul sa fie foarte graitor in materie de Positano - sunt doar niste imagini vintage, superbe si cam atat... In schimb, este un film foarte, foarte bun. De abia astept sa-mi povestesti. Pupici.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...