La Conac în Bucovina. Dor de acasă. Verdele. Iacobeni.

Am tot amânat să scriu despre zilele petrecute în Bucovina, pentru că rareori un loc m-a tulburat mai mult, m-a surprins, m-a purtat pe aripile sale de poveste și m-a făcut să-mi las acolo o parte din mine. Este greu, chiar și pentru un călător-scriitor, să descrie în cuvinte ceea ce doar inima vede, imagini invizibile pentru ochi, dorul de a te simți acasă, verdele mistuitor al pădurilor și talentul, pasiunea cu care unii oameni dau viață locului pe care îl zidesc în Univers. Uneori, construiești pentru că simți această chemare, imposibil de tăgăduit. Iar ce faci cu sufletul este binecuvântat de Dumnezeu.

Am plecat din Iași cu idei multe, cu o tolbă de povești, cu bucurie în inimă că mi-am redescoperit orașul natal atât de mândru și de strălucitor. Însă pe măsură ce ne îndepărtam de Iași, cu un tren răcoros și pustiu, mă întrebam cum ne va întâmpina Bucovina. Ce este aici de atâția oameni vorbesc despre această zonă a României?

Am coborât în Gura Humorului într-o după-amiază înnourată de iunie. Un taximetrist cu vorbele la el ne-a povestit despre case, despre oameni și despre bucurie. Era tare mândru că locuiește în această parte a lumii.

Eu am ales unde vom sta. Cum? Am dat peste acest citat:

“Pentru puține popoare se găsește un ținut relativ mic ca acesta în care să se cuprindă atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“. – Nicolae Iorga


Și apoi am văzut pozele de La Conac în Bucovina, am citit despre camere, mâncarea tradițională, despre arhitectură. M-a cucerit. Am ales cu sufletul, ca de fiecare dată.

Însă când mașina a intrat pe Aleea Piatra Pinului, a trecut de râul Moldova și a oprit fix sub pădure, am simțit un amestec de entuziasm cu pace totală. Deja îmi era dor de locul ăsta, deși încă nu-l văzusem, ca un îndrăgostit care știe că, orice ar fi, tot va pleca.


Ne-au întâmpinat un hol lung, zâmbetele fetei de la recepție, ușa care dă spre grădină. Oh, și ce grădină... Copii alergând prin iarbă, o căsuță în copac, terasă, bere bună la rece, un aer înmiresmat ca în grădina raiului și, mai presus de toate, verdele. Pădurea. Liniștea.


Camera de la etaj care ne-a fost destinată era spațioasă, cu paturi de vis, cu balcon mic, din lemn, spre pădure. De aici am privit ploaia șoptindu-și iubirea pentru acest pământ sfânt. De aici am adulmecat norii. De aici am scris cu pasiune. De aici am zâmbit până în străfundul trupului meu, mirată că mai pot spune ceva.


Au urmat două zile din care nu-mi amintesc decât frânturi de gesturi, de idei, de vorbe. Am luat o cină romantică la restaurantul de La Conac în Bucovina, cu preparate tradiționale, am stat pe terasă, am admirat căsuța bucovineană, am respirat pădurea, am ascultat ploaia, mi-am pus o dorință. Îmi amintesc de drumul până la Voroneț, care mi s-a părut tare greu la dus și ca un zbor la întors. Îmi amintesc văcuțele albe păscând pe plaiuri de dor. Îmi amintesc verdele sculptat în mintea mea care se îndoia că există atâta frumusețe. Îmi amintesc albastrul mănăstirii și chipurile pictate cărora le-am mulțumit. Îmi amintesc furtuna cu tunete, fulgere și cer războinic, dansul meu în ploaie, muzica din urechi, banca uitată sub un copac în mijlocul șesului, ca un mesaj că ești mereu aștepat aici.



N-o să-ți dau detalii despre arhitectură, mâncăruri, fețe de masă, așternuturi, lemnul luxos, șemineu, culori, spa, camera de joacă pentru copii, casa țărănească, pasiunea investită aici. Poate ar trebui să o fac, pentru că am fost peste tot, am atins tot, am simțit tot. Însă te las să descoperi aceste amănunte în fotografii și pe site-ul La Conac în Bucovina. Pentru mine a fost o binecuvântare.


Am plecat cu inima îndoită de dor. Am luat un tren spre Beclean pe Someș, ca să facem legătura spre Vișeu. Multe tărâmuri de basm mai are și țara noastră! Am trecut prin Câmpulung Moldovenesc, prin Pojorâta, prin Valea Putnei, prin Vatra Dornei și Poiana Stampei, prin Prundu Bârgăului și Bistrița. Undeva pe acest traseu, trenul mergea cu viteza unui melc, lăsându-ne să admirăm dealurile, munții, casele și ploaia de iunie. La câțiva kilometri de Mestecăniș, Vlad a zărit o așezare scăldată de lumină ca o icoană, cu acoperișuri strălucitoare, cu fumul ieșind pe hornuri ca o chemare. S-a îndrăgostit pe loc. Ne-am uitat pe hartă. Iacobeni. Un sat ca oricare altul.


Am ajuns în Beclean, am admirat caii de la celebra herghelie de aici, apoi am mers în Vișeu și ne-am dat cu Mocănița. Ne-a plăcut mult de tot. Însă Bucovina a sădit în noi rădăcini adânci. Și într-o dimineață, când Vlad, cunoscând traseul, aștepta microbuzul de Baia Mare, i-am făcut o surpriză. O nebunie.

Ne-am urcat într-o mașină de Vatra Dornei. Nu știam ce fac. Nu știam dacă voi găsi cazare, nu știam dacă vom avea ce să vedem acolo, nu știam de ce fac asta, dar eram deja în drum spre Iacobeni.


Am înțeles însă destul de curând. Mașina a trecut prin Borșa (aici trebuie să mergem!), prin Munții Rodnei (cei mai frumoși pe care i-am văzut), a ajuns la Pasul Prislop, pe niște serpentine amețitoare (1400 m), am coborât și am respirat ceața, aerul perfect și norii de deasupra Mănăstirii care sfidează cerul, și am continuat drumul pe acolo pe unde hărțile pun o barieră invizibilă între Maramureș și Suceava, am trecut de Cârlibaba și am debarcat în Iacobeni. În acel moment, a ieșit soarele.


Ne-am oprit la prima cafenea. Un bar vechi cu păcănele. Oamenii ne-au zâmbit și ne-au spus că nu există bancomat în sat, că există însă o pensiune, pe deal. Și uite așa, am urcat dealul conduși de un bătrân cu zâmbet șugubăț, am trecut de biserica pictată și am ajuns la o casă mare, din lemn. În poartă ne aștepta un domn cu părul alb, cu ochi albaștri și gropițe în obraji ca bunicul meu.

Ne-a spus că pensiunea este în reparații și că nu primesc turiști. Însă ar putea pune o vorbă bună la doamna casei. Și iată-ne instalați într-o cameră uriașă, cu pat sănătos și cu două cerdacuri cu vedere la sat, la păduri, la munți, la caii care pasc pe dealuri, la biserică.

O zi și o noapte am ascultat ploaia, am băut lapte cald și am mâncat cozonac făcut de gazda noastră, am simțit bucuria de a fi departe de toți și de toate. Doar noi, cerul, verdele, casa, doi oameni gospodari, liniștea și clopotele.


Am mai plâns scriind articole, nu ar fi prima dată. Pentru că scriu cu lacrimi de dor. Locul nostru în lume, ca și călători, este acolo unde ni se deschid porțile. 

Mulțumesc din suflet acestor oameni buni care ne-au primit, atât La Conac în Bucovina, cât și în Iacobeni, la Pensiunea Truță. Ne-ați făcut fericiți. Vă mulțumim! 

Galerie foto by Vlad Semen




























Pentru mai multe fotografii, povești și aventuri, te invit să ne urmărești pe Instagram sau să cauți hashtag-ul #InvisibleRomania pe Facebook, Instagram, Twitter. Mulțumim!

3 comentarii:

  1. binecuvantate meleaguri! abia astept sa plec intr-acolo la jumatatea lui august!

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiar este cu adevarat un loc minunat de vizitat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce altceva poti sa iti mai doresti, decat sa traiesti intr-un loc precum acesta.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...