Ziua în care am dansat pe stradă

Astăzi am să-ți povestesc despre cum devin visele realitate. Despre idei, despre imaginație, despre rolul tău în împlinirea viselor, despre dorințe, despre frică și rușine, despre împlinire, despre oamenii care apar în viața ta și ți-o schimbă definitiv. Și, mai ales, despre cum am dansat în mijlocul bulevardului Iancu de Hunedoara, într-o zi de mai... 


Începutul 


Am ieșit ușor amețită dintr-un bloc de pe Iancu de Hunedoara, simțind cum lumea mea s-a dat peste cap, s-a schimbat. În doar două ore, un vis pe care îl purtam după mine de ani de zile, s-a împlinit. În doar două ore, am redevnit EU, copilul fericit, curajos și pregătit să înfrunte lumea cu un zâmbet. Recunoașterea a fost copleșitoare. Tot ce am putut să fac în acea secundă a fost să dau muzica la maxim în căști, să schițez un dans și să râd cu gura până la urechi. Hello, world! I'm back! 

Mijlocul


Timp de 20 de ani m-am luptat cu o frică teribilă. De fapt, ea s-a luptat cu mine, pentru că eu nici măcar nu-i acordam atenție, o lăsam să facă ce vrea, o credeam stăpână. Frica mea are un nume pe care îl găsisem pe internet: dentofobie. Și am crezut tot ce era scris acolo... 

Nicio clipă nu neg experiențele și adevărul celor care au această fobie. Este reală și doare. Însă, undeva la mijloc, m-am convins că sufăr de boli inexistente. Am găsit o scuză și o explicație pentru neputința mea. Am închis ochii și am spus "nu pot", "doare", "nu vreau să lupt cu așa ceva", "nu merit", "nu contează". 

Iar în toată povestea asta, nu a fost vorba despre un fapt real, despre o boală și nici măcar despre o frică. A fost vorba despre niște emoții atașate unor amintiri din copilărie, care nici măcar nu-mi aparțineau. 

Când mintea ta hotărăște: "eu nu pot să fac asta pentru că mi-e frică" - fără nicio bază reală - atunci asta se întâmplă în viața ta, over and over again. 

Am tot încercat să-mi amintesc de vreo întâmplare teribilă din copilărie care să fie răspunzătoare pentru "boala" mea. Nimic. Blank total. Singurele mele experiențe într-un cabinet stomatologic au fost destul de scurte și fără urmări, fără emoții intense. Plus, eram foarte mică. 

Ceea ce îmi amintesc clar este faptul că aveam vreo 16-17 ani, stăteam în fața ușii unui dentist de lângă liceul meu, cu mama. Iar când freza s-a făcut auzită în toată splendoarea ei, mama mi-a spus: "hai să plecăm, rămâne pe altădată." Și am fugit împreună, râzând. 

Am fugit timp de 20 de ani. Pentru că, de atunci și până anul trecut, eu nu am mai călcat într-un cabinet stomatologic. 

* Aici aș fi vrut să inserez niște scuze, niște lamentări, niște explicații. N-am s-o fac. 

În toți acești ani, dantura mea a avut de suferit. Nu durere fizică neapărat. Ci degradare. Carii. Un dinte rupt, în cea mai vulnerabilă perioadă din viața mea. Au urmat rușinea, lacrimile, neputința, blamarea, furia. 

Însă nimic nu m-a putut clinti din hotărârea mea că "nu pot". 

Nici anii în care am învățat să zâmbesc cu dinții încleștați. Nici anii în care mi-a fost rușine să vorbesc în public. Nici anii în care am refuzat inclusiv convorbiri pe skype (asta nu înseamnă că am s-o fac acum:)). Nici clipele în care oamenii se uitau (prea) atent la mine și eu lăsam privirea în jos. 

Abia acum vreo 2 ani, când am început să-mi analizez emoțiile, am descoperit că nu pot fi eu însămi din cauza rușinii. Că rușinea și neputința sunt responsabile pentru multe rețineri, frici, drumuri în zig-zag din viața mea. Și am mai descoperit că tot ce îmi doresc pe lumea asta este să râd din suflet, să zâmbesc lumii, să mă bucur de ea cu toată ființa. 

Și am început să mă întreb: "oare este posibil, oare cum ar fi dacă...?"

Întrebarea aceasta a dus la o vizită la dentist. În momentul în care am pășit în cabinet, am izbucnit în plâns. Din ăla convulsiv, de l-am lăsat pe medic nedumerit și cu un zâmbet crispat. M-am așezat pe scaun tremurând și am făcut un detartraj - culmea, fără să simt nimic! Însă în momentul operației, am clacat și am fugit. M-am urcat în primul taxi, am plâns de neputință și am zis: "ok, mai bine așa, las' că oricum m-am obișnuit să zâmbesc reținut. Plus, nu în asta constă valoarea mea. Right?" 

M-am iertat și am mers mai departe. A mai trecut un an. Am lucrat mult la mine, la emoții, la eliberare. Proiectele și visele mele au început să prindă aripi. Și întrebarea "oare ce-ar fi dacă..." a apărut din nou. 

Într-o seară mi-am imaginat dinții mei cei noi și am fost incredibil de fericită, într-o stare de bucurie pură, copilărească, unică. 

Am cerut a doua și a treia opinie. Oameni fabuloși. Buni. Calzi. Ceva nu a mers. Am aflat ce aș putea să fac, ce opțiuni am, am căutat pe internet, m-am documentat. Am găsit un cabinet interesant, care mi-a inspirat încredere. Și într-o zi din Săptămâna Mare am trimis un email. Habar nu aveam cine sunt oamenii, cui mă adresez. Am întrebat doar: "ați vrea să faceți un om fericit?" A fost exact ce simțeam în acel moment și ce simt și acum. 

Am primit un răspuns în câteva minute. "Hello, sunt Andrei. Clar vreau să fac un om fericit! Vreau să îi fac pe toți oamenii fericiți!! De asta iubesc să mă ocup de zâmbetele oamenilor!". Am stabilit o întâlnire. 

În clipa în care l-am cunoscut pe Dr. Andrei Constantinovici, am știut că visul meu este posibil, că s-a împlinit deja. Andrei este unul dintre cei mai generoși, buni, amuzanți, deștepți și frumoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Am povestit despre călătorii și surf, despre dinți și zâmbete, despre lume, despre noi. Mi-a făcut o propunere, am zis "da" fără să clipesc. 

După o săptămână, m-am văzut din nou cu Andrei și echipa lui minunată de la DentAPlus. Mi-au suportat atacurile de panică, au respins frica și au aruncat-o ca pe o haină veche. Nu s-au lăsat impresionați de ochii mei dați peste cap, nici de emoțiile care nu-mi aparțineau. Au mers înainte. Cu o infinită blândețe. Cu umor. Cu Guns'n'Roses pe fundal. Cu hotărâre. Cu talent și bucurie. Panica a dispărut și a luat cu ea orice urmă de durere închipuită. În realitate, nu am simțit nicio secundă de durere fizică. 

Iar după două ore, am ieșit în stradă. Eram liberă.

Începutul


Totul este într-o buclă de timp, nu există sfârșit. Când am ieșit afară, am redevenit eu. M-am recunoscut în mișcări, în zâmbet, în recunoștința și bucuria din mine. Nu știu ce s-a întâmplat între timp. Știu doar că Andrei mi-a schimbat - de fapt, mi-a redat - viața. Că prietenia lui este foarte importantă pentru mine și că este singurul om și dentist din lume la care voi merge vreodată. 

And, you know what? You can do anything with a smile. Thank you, Andrei! 

Hello, world! I'm back. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...