Totul a inceput intr-o dimineata, in prima zi din octombrie. Dupa o noapte petrecuta intr-un hotel elegant din centrul Barcelonei, ne-am oprit intr-o cafenea pentru a lua micul dejun. Aglomeratie, miros de tortilla de patatas, oameni obisnuiti, chelnerite care inteleg si vorbesc engleza doar cand este vorba despre bani. Ne-am asezat la bar, am comandat si am fost serviti fara niciun fel de bunavointa. In plus, in timp ce ne savuram cafeaua (foarte buna, de altfel) dom’soara barmanita se spala pe maini si stropea pe toata lumea cu apa. Am terminat, am platit. Ieftin. Insa nu a fost chiar asa.

Dupa ce am plecat si am parcurs cateva sute de metri am observat ca ne lipseau cateva lucruri, nu tocmai importante: un cardigan foarte drag mie si o borseta in care aveam si niste bani, printre altele. In acel moment am simtit primul gol de aer in stomac.

Nu sunt o persoana aeriana. Nu intru in panica, ma enervez dar imi trece repede, sunt atenta la tot ce se intampla in jurul meu, am grija de orice detaliu, sunt receptiva si intuitiva (si modesta, evident:). Insa nu pot sa va explic cum s-a intamplat paguba. Am trecut rapid peste necaz si am evitat sa-mi verific contul bancar pentru a vedea cat timp mai supravietuim. Si asta doar pentru ca eram convinsa ca totul va fi bine si ca voi gasi la orice problema o solutie.

In drum spre plaja ne mai interesam si noi la cate un trecator daca suntem pe calea cea buna. Toti, dar absolut toti, ne-au sfatuit sa nu mergem pe plaja pentru ca este periculos. Ha, ca si cum pe mine m-ar opri vreodata astfel de sfaturi. In port, un politist amabil si vorbitor de engleza s-a uitat la noi, la bagajele din spate, si ne-a povatuit sa nu ne apropiem de Barceloneta sau Sant Sebastia. E periculos, sunt hoti. Dupa ce am fost patita, nu mai simteam nevoia de vreo avertizare, insa toate aceste “panici” ale localnicilor s-au infiltrat adanc in constiinta mea. Am fost infectata cu virusul fricii, fara sa vreau.

Pe plaja a fost superb, dupa cum va povesteam ieri, si am mai scapat de senzatia de straniu din maduva oaselor. Ajutata si de niste sangria, evident.

La ora 17 soarele era inca sus si isi facea treaba mai mult decat bine. Ardea. Am renunat la amorteala de pe plaja si am plecat in cautarea unui adapost pentru noaptea ce se apropia rapid. Ne-am oprit la un internet-cafe, mi-am verificat e-mailul si nu am gasit nicio veste buna de pe CS. Hmm, ce era de facut? Cu o urma de logica, ne-am apucat sa cautam un hostel/hotel/ceva din usa in usa. Ne-am aruncat privirile peste tot, insa nu eram intr-o zona buna, dupa cum ne-au zis niste arabi simpatici, care ne priveau cu interes. Ne-au sfatuit sa mergem  pe Rambla, pentru ca acolo sunt hosteluri din metru in metru. Si asa am facut.

Pe Rambla curgeau rauri de transpiratie de la miile de oameni care se inghesuiau sa faca ceva in acea zona. Am intrat la toate hostelurile pe care le-am vazut (inclusiv la hoteluri de 2,3,4 stele) si am primit acelasi raspuns: “no tenemos habitaciones libres”.

[Aici trebuie sa fac o paranteza si sa va explic mai exact cum am ajuns in aceasta situatie. Cu saptamani bune inainte de data “fatidica” am inceput sa caut o canapea in Barcelona prin CS. Unii mi-au zis ca sa astept sa vada daca sunt liberi in acea perioada. Weekend-ul e o perioada excelenta de gasit gazda pe CS. Am cautat pana in ultima clipa, pentru ca nu ne permiteam inca o noapte la hotel, nici chiar daca nu am fi fost jefuiti. Am sperat… Am fost si inconstienti, dar cine se poate gandi ca intr-un oras ca Barcelona nu gasesti un amarat de pat unde sa dormi?!]

Se lasa incet noaptea, iar panica isi intindea o plasa invizibila in jurul meu. Rambla era furioasa. Mii de oameni treceau pe acolo, ca si cum acesta era ultimul bulevard din lume pe care puteau circula. Atractiv? In acele momente, jur ca nu. Cu mare, mare greutate am gasit un alt internet-cafe ascuns dupa niste cladiri darapanate. Ochii mereu pe bagaje (doua rucsacuri, din care unul cu laptopul, aparat foto, geanta de umar). Trei ore am cautat pe internet o camera libera pe undeva, nici nu conta prea mult unde. Singurele care “ne asteptau” erau cele de 5 stele, de la 400 de euro in sus.

Inca nu disperam, imi invarteam mintea dupa solutii. Se lasase noaptea, zgomotul strazii era infernal. Am plecat de la internet-cafe (ar fi fost o solutie sa stam acolo toata noaptea, dar toate se inchid la 12) cu o adresa de hostel in mana, care cica ar mai avea camere libere. Am traversat Rambla si am intrat pe o straduta sensibil mai ingusta, Sant Pau. Nu voi uita niciodata acest nume!

Simteam ca ma aflu intr-un film prost. Mintea mi se incetosase, picioarele mergeau singure, mainile mi se intepenisera pe rucsac, pe inima nu simteam decat bataia scurta, ritmica a aparatului foto. Am gasit un hotel ceva mai bun si am intrat. Era lumina, la receptie era un barbat mai in varsta, ne-a zambit. Am simtit cum viata imi reintra in oase, cum incep sa respir. Mai aveau o singura camera, destul de scumpa dupa design-ul gen “comunism, anii ’80” al hotelului. N-am stat pe ganduri, o vroiam mai mult decat orice. Dupa ce receptionerul a discutat ceva in catalana cu un angajat s-a hotarat sa ne spuna ca de fapt nu au o camera dubla, ci una cu 5 paturi si baie pe hol, dar ca vor incuia usa si nimeni nu ne va deranja. Pretul – acelasi, evident (80 euro).Brusc ne-am trezit intr-o lume total diferita. Mizerie, ziduri scrijelite, afise vechi, magazine de bauturi, hosteluri infecte, droguri, personaje cu ochii injectati care ne priveau lung, indivizi fiorosi care sprijineau caldirile, un miros acid de frica care imi iesea prin toti porii, dar pe care incercam sa-l diluez cu o atitudine calma, senina, nu afectata, ci doar usor nepasatoare, relaxata. Nu stiu cat mi-a reusit, insa strada Sant Pau se intindea al naibii de mult.

In acel moment eram cuprinsa de atatea emotii pe care incercam sa le pun sub capastru, incat am reactionat instictiv. Mi-am luat bagajul in spate si am iesit afara, in mijlocul strazii Sant Pau. Si ne-am continuat drumul, timp de aproape 2 ore, pe stradutele din Barcelona, ratacindu-ne, regasindu-ne, incercand sa ajungem intr-un loc cunoscut. Credeti-ma, nu era cazul sa intrebi pe cineva traseul, desi am facut-o si pe asta de cateva ori.  Niciun hostel din acest minunat oras nu avea locuri libere, niciunul! Si am fost la zeci de astfel de stabilimente.

Spre ce ne indreptam? Nici noi nu stiam. Citeste continuarea!

Comments are closed.