La sfarsitul lunii mai 2020, am primit un email care avea sa schimbe multe lucruri. Maria mi-a luminat ziua si luna si anul. Chiar daca ne stim doar virtual, a reusit cumva sa-mi atinga inima si sa-mi dea curaj sa merg mai departe. Maria are o bucurie si o pofta de viata incredibile. Este Zambet. Iar Vlad, partenerul ei de drum si de viata si de aventuri, este cel mai prezent si asezat in sine om pe care l-am citit. Amandoi stiu exact ce-si doresc, iar visele lor sunt acum si visele mele. Suntem prieteni, familie si iubire, dincolo de ecrane. Iar povestea lor minunata o poti citi mai jos… Lasa-te inspirat si vei descoperi ce poti crea cand decizi sa-ti traiesti visele!

Cine este Maria Iorga? Ce vise, dorinte, neimpliniri, bucurii, iubiri traieste? Ne poti spune mai multe despre Snail Travel?

Maria Iorga este o dovada vie ca se poate si ca singurele limite pe care le avem cu adevarat sunt strict cele pe care alegem sa ni le impunem.

Daca ne raportam la “standarde”, Maria e un inginer silvic “ratat” (n-am practicat niciodata, am rupt usa avionului inainte sa-mi vad diploma de inginer).

Daca ne raportam la o scara a fericirii, a implinirii sufletesti si a viselor implinite, Maria Iorga este acolo – fix acolo unde si-a dorit sa fie acum. Living the dream! Si e super funny ca vorbesc despre mine la persoana a 3-a, Jeez, parca-mi schimba perspectiva, mai ca ma privesc obiect (ce gluma buna, will never happen).

Cu alte cuvinte, sunt un calator innascut, genul de backpacker care a visat si a planuit toata viata sa se piarda-n lume, fara harta, cu rucsac in spate si cu mult prea putine planuri. Si toate s-au dezlantuit din dragoste. Vlad, partenerul meu de drum, rasete, povesti deoachiate si planuri gone wrong, e cel care ma suporta cand “imi ies din matca”, cel care ma iubeste cand fac frumos si singurul om din lumea asta cu care ma vad rasturnand muntii. Sau, in cazul de fata, rasturnand tipare si urmarind cai verzi pe pereti, pentru ca visele cele mai absurde sunt cele mai MISTO!

Deviza noastra neoficiala e “go big or go home” si asta ne-a deschis multe usi…ce-i drept, majoritatea de cort, dar alea’s detalii, haha.

Snail Travel e “copilasul” nostru, nascut in Tanzania, intr-un hostel Salvation Army, dupa vreo 24 de tari impreuna, un an de nomadie si vreo 2 luni de Africa, la momentul ala. Snail Travel e coltul de internet pe care ni l-am insusit, unde cream o lume a nomazilor care se misca-ncet, se bucura de locuri si calatoresc pentru experienta locala, autentica, bruta, asa cum agentiile n-o arata sau “holiday makerii” nu prea au ocazia s-o traiasca.

Pe scurt, Snail Travel sunt Vlad si Maria, transparenti, cu experientele adunate de pe drum, cu povesti bune, glume proaste, autobuze ratate, culturi descoperite din greseala.

Vlad e ochiul creativ din spatele povestii, el pune-n imagini tot ce traim – fie video, fie foto. Eu, cum imi place sa zic, sunt buna de gura, implicit si de taste. Sunt povestitorul de serviciu. E o constanta munca de echipa, colaboram la toate, ne tragem de perciuni cand nu suna sau nu arata bine, dar impreuna ne cream o identitate in online si speram sa aducem impreuna cat mai multi amatori de off-the-beaten-track si slow travel. De aici si numele.

Ce te deranjeaza cel mai mult la unii oameni? Ce simti ca ai putea face mai bine?

Delasarea. Ma frustreaza teribil cand vad potential irosit, oameni care ar putea sa faca orice, care ar putea sa rastoarne muntii, daca doar s-ar motiva sa iasa din zona de confort si sa faca ceva concret in privinta asta.

Mi se rupe sufletul cand le vad scanteia-n ochi, cand imi povestesc de vise pe care ei le-au omorat din fasa, de “target-uri imposibile”, de “Asta mi-as dori, dar eu n-am cum, ca n-am aia, n-am ailalta, nu s-au aliniat planetele”.

Pentru ca stiu si am inteles, din tot ce am trait pana acum, ca planetele alea niciodata nu se aliniaza (can’t judge them, nici mie nu-mi place geometria). In schimb, ce se aliniaza e o decizie luata constient de a-ti crea viata pe care o visezi, de-a urmari visul ala pana la capatul lumii si de a-ti asuma riscul sa iasa prost.

La urma urmei, si daca iese prost, tot de noi depinde ce facem cu experienta aia – inveti, te ridici te jos, te scutiri de praf si data viitoare cazi mai gratios sau poate nu mai cazi deloc. Poate data viitoare bei sampanie, intr-un balon cu aer cald, in Cappadocia, intr-un soc total – ca tu stiai ca n-ai cum sa ajungi acolo. There you go, you’re welcome.

Stiu ca iubesti sa calatoresti incetisor prin lume, ca ai avut experiente si aventuri cat pentru o viata intreaga, si ca ti-ai petrecut lockdown-ul in Zimbabwe. Cand a fost momentul in care ai simtit ca “this is it”, ca asta este rostul tau?

Mi-e destul de greu, daca nu imposibil, sa pun degetul pe o singura experienta. Au fost mai multe, dar sunt cateva care m-au marcat.

Prima a fost cand am aterizat in Zanzibar. Planuisem de 2 ani sa facem Africa cu rucsacul, stransesem bani un an si, chiar daca ne dorisem si asteptasem atat, tot nu parea real. Era cald, noapte, super galagie si total diferit de orice.

Cand am ajuns la prima cazare, dupa un drum zdruncinat pe piese orientale (unexpected, again), imi amintesc ca ne-am luat de mana, ne uitam unul la altul si radeam ca loviti de trasnet – “We did it!”

Cateva luni mai tarziu, eram in Zimbabwe, tara care ne-a adoptat si unde ne-am indragostit iremediabil de tot – oameni, locuri, animale, cer, pasari, pana si de gropile de pe drum). Lockdown-ul se mai linistise deja si reusisem sa plecam la pescuit pe baraj. Am prins primul biban american din viata mea, am facut curse de viteza cu barca pe lac, “croaziera” la apus si, per total, am trait un weekend ireal.

Am stat 4 luni in Zimbabwe si a fost un vis frumos, dar weekendul ala la pescuit… asta a fost “this is it-ul” meu. Mi-a raspuns la toate intrebarile pe care nu mi le pusesem inca. Si ghici ce? Raspunsul e da, this is it, asta vreau sa fac. Calatoria mi-e scopul, placerea de a exista – in cele mai neumblate locuri, de a trai frumos si de a deveni parte din alte culturi.

Ai avut frici sau anxietati pe drum? Care este cea mai mare frica a ta si cum o imbratisezi?

Cred ca toti le avem, doar ca fiecare e cu “fantomele” lui.

Cel mai tare m-a lovit cand am realizat ca se inchid granitele, ramanem blocati in Africa si nu stim pentru cat timp. Sincer, cea mai mare grija la momentul ala a fost financiara – oare ne ajung banii?

In primele doua saptamani, ma agitam, cautam zboruri, amandoi ne stresam teribil ca trebuie sa plecam repede. Mai tarziu, cand am ales sa imbratisam situatia, sa ne bucuram ca suntem in Zimbabwe cu niste oameni incredibili, s-a-ntamplat magia.

In timp, toate fricile mele mi s-au dovedit a fi neintemeiate si strans legate de temeri mai vechi. Banii ne-au ajuns, lockdown-ul a fost de vis (paradoxal, I know) si am trait experienta vietii noastre de pana acum. Acum sunt recunoascatoare pentru frumosul de care am avut parte si aleg mai des sa imbratisez situatia, sa ma stresez mai putin spre deloc si sa primesc tot ce are viata-n traista pentru noi.

In general, pe drum, cel mai frica imi e sa nu primim vesti proaste de acasa. Mi-e teama sa nu se intample ceva cat suntem noi plecati, sa nu pateasca cineva din familie ceva. Mi-e groaza ca n-am putea ajunge la timp, mi-e groaza de ce ar presupune asta. Acum, o gestionez fiind cat pot de realista vis-à-vis de subiect. Ne pastram un back-up de bani, stiu ca pot oricand sa vin acasa. Pastram strans legatura cu ai nostrii si incerc, cat sunt aici, sa petrec cat mai mult timp cu ei.

De cand calatorim full time, relatia cu familia s-a schimbat – in foarte bine, cel putin pentru mine. Pretuiesc mult mai mult timpul petrecut cu mama mea, avem discutii mult mai profunde si simt ca ne conectam la un alt nivel acum. Poate doar m-a maturizat drumul, who knows.

Care a fost cea mai uluitoare experienta din viata ta?

Victoria Falls. Am plans cand am vazut prima cascada. Am plans de fericire, de prea plin, de prea frumos.

Am ajuns la cascade in Zambia, pe la pranz, ora ideala. La primul punct de belvedere, eram doar noi, cascadele si vreo trei curcubee. Nu credeam ca ochiul uman poate duce atata frumusete. Ala a fost momentul care mi-a taiat respiratia, genunchii si orice dubii. Atunci mi-am gasit “de ce-ul”.

De ce sunt pe drum, de ce pretuiesc atat de mult stilul asta de viata si de ce-mi doresc sa o tinem asa cel putin cativa (multi) ani de acum incolo. Pentru locuri ca ala, pentru sentimentele alea, pentru emotii pe care nu m-am intrebat vreodata daca le-am simtit pana atunci.

De ce crezi tu ca oamenii nu fac tot ce le place pe lumea asta si nu isi urmeaza dorintele cele mai intime?

De frica. Frica ne paralizeaza, am simtit-o pe pielea mea. Cred ca toti am trecut prin asta, dar diferenta o face exact curajul de-a-ti infrunta fricile. Sa iei taurul de coarne si sa-i arati cine e seful.

E usor, confortabil si frustrant sa-ti maturi visele sub pres, sa le amani mereu pentru mai tarziu.

E al naibii de greu si inspaimantator sa faci primul pas in necunoscut, sa-ti urmezi visul, sa lucrezi zi si noapte sa-l faci sa se intample. Dar si rasplata e pe masura. Ce-i drept, nu stii pana nu incerci. Cred cu tarie ca nu exista om incapabil de a-si implini visele, dar exista oameni prea comozi si prea ‘complacuti’ intr-un anumit stil de viata.

Totusi, nu ma-ntelege gresit – nu ne dorim toti aceleasi lucruri si asta e frumusetea vietii.

Visul nu trebuie sa fie calatoria, visul trebuie sa fie al tau – sa-ti faca inima sa bata mai tare. Si pentru visul ala – rastoarna muntii – o sa constati ca a meritat!

Daca vine cineva la tine si te intreaba cum poate deveni digital nomad – sa calatoreasca mai mult, sa-si urmeze visele – ce il sfatuiesti?

Sa aiba curajul sa-nceapa si s-o faca destept. Intre timp, am descoperit ca sunt ‘nspe mii de skiluri marketabile online, primul pas e sa descoperi la ce esti bun, ce-ti place si ce ti-ar placea sa faci pe drum. Sau acasa, in functie de caz. Sau acasa pe drum, cum o simt eu.

Iar prin facutul destept, ma refer inclusiv sa isi reduca cercul de trial and error. Cum facem asta? Invatand de la cei mai buni. Invatand de la cei care au fost in papucii nostri, care au invatat la randul lor si acum ne ghideaza, ne invata si impartasesc cu noi lectiile lor.

Si nu in ultimul rand, sa citeasca de-a fir a par site-ul Scolii de Digital Nomads. Dupa, daca le bate inima mai tare, sa vina-n gasca noastra, sa invatam si sa implinim vise impreuna.

Este viata pe drum satisfacatoare in sine sau ai si momente de dor, de indoiala, de longing for more?

Viata pe drum e satisfacatoare, cu tot cu momentele de dor si indoiala.

Cum zicea o reclama simpatica, in vremea cand aveam televizor “Calatoritul asta nu-i asa simplu pe cat crede lumea”. Dar e extraordinar de satisfacator.

Sa vezi rasaritul din tren, mergand spre cine-stie-unde; sa bei bere la pet azi si sampanie la rooftop maine; sa lucrezi de oriunde; sa ai toata viata in rucsac; sa-ti trantesti cortul AICI doar pentru ca asa-ti pofteste inima si sa uiti ce inseamna sa tipe la tine un sef crizat, care si-a lasat prea multe vise deoparte si i-au otravit sufletul – asta-i satisfactia calatoritului. Si mai ales sa te redescoperi pe tine, altfel dupa fiecare tara, dupa fiecare experienta noua si fiecare om drag gasit pe drum.

Dorul e parte din experienta. Dor de casa, din cand-n cand. Dor de mama, de ciorba si de branza de burduf. Dor de prietenii vechi, de parcurile de acasa sau de o plimbare cu bicla. Pana si dorul e o piesa din puzzle. Din nou, frumusetea calatoritului e ca atunci cand dorul e mare, cand sufletul strange si nimic nu-ti mai trezeste cheful de drum, nu te opreste nimic sa te-ndrepti spre casa. Nu te face mai putin calator sa iei o pauza, sa te reincarci, reconectezi, regasesti.

Ce daruiesti si ce primesti tu de la viata, Maria? Ce iubesti cel mai mult pe lumea asta?

De primit, incerc sa primesc tot ce are viata sa-mi ofere. Cu bune, cu mai putin bune, cu tot ce inseamna sa traiesc, sa fiu om si sa ma bucur. Pana acum, ma consider extraordinar de norocoasa. Am primit o familie minunata, incercari care m-au format, experiente frumoase si momente de toate felurile, dar toate laoalalta au avut rostul lor si m-au facut Maria care sunt azi. Tin de mana omul care-mi face inima sa bata mai tare, ma bucur de zambetul mamei, am prieteni pe care nu i-as da pe un regat si amintiri cat sa umplu doua carti.

De daruit, incerc sa dau tot, dar mai ales iubire. Cred ca iubirea ne face oameni, ne tine vii si ne da un rost. Orice fac, o fac cu drag si pana la capat. Zambesc strainilor pe strada, ma bag unde nu-mi fierbe oala daca vad o nedreptate, mai strang un gunoi din drum… gesturi marunte, care ne fac viata frumoasa.

Ma daruiesc pe mine si cand asta nu e suficient, atunci stiu ca e timpul de-o schimbare.

Cel mai mult iubesc natura si oamenii.

Natura, pentru ca e o opera de arta in sine – nu are nevoie de explicatii, de ajustari, de reparatii. Are nevoie sa o pretuim si sa o protejam, sa o iubim asa cum este si sa ne minunam de tot frumosul care ne-nconjoara.

Oamenii, pentru ca sunt magici. Toti. Inclusiv tanti de la bilete care tipa, ghiolbanul care n-are rabdare la coada sau batranul artagos care n-a fost mereu asa. Cred ca, daca ne luam un minut sa ne punem in papucii lor, descoperim incetisor ca in esenta toti oamenii sunt buni si frumosi.

Iar daca alegi sa vezi frumosul, sa imparti iubire si sa te inconjori de oameni asemenea, nu-ti lipseste nimic in viata.

What’s your secret power? Ce faci foarte bine si foarte usor, dar nu stiu multi despre asta?

Proofreading, in orice limba, ca sunt un mic grammar nazi.

Mai in gluma sau nu, cum am mai zis, pana intr-un punct, cred ca empatia e my super secret power.

Traiesc dupa principiul ca daca toti am incerca sa ne intelegem interlocutorii, sa ne punem in pielea lor si sa fim mai blanzi, interactiunile noastre cu ceilalti ar fi mult mai sincere, pure si echilibrate. Si asta m-a ajutat enorm in toate calatoriile de pana acum. Mi-a fost muuult mai usor sa trec peste socuri culturale, neintelegeri si situatii care pareau stupid de stupide.

In absolut toate fotografiile si video-urile de pe Facebook esti un zambet, o mare bucurie. Exista si o parte nevazuta a acestei bucurii, cum te mentii asa, ce iti aduce zambetul in fiecare zi?

Ce-i drept, in majoritatea timpului sunt o fericire umblatoare si incerc sa rad de orice, mai ales de situatii inconfortabile si neprevazute. Dar nu-i mereu asa. Exista si Maria care e trista, Maria care pare sa nu gaseasca raspunsul la nicio intrebare si care plange mult, cand luminita de la capatul tunelului incepe sa palpaie. Tot rasul si autoironia ma scot din starile alea si, dupa ce le traiesc la intensitate maxima si le las sa fie, simt ca mi-am incheiat socotelile cu ele si e timpul sa ma adun, sa rad un pic si sa-i dau inainte.

Zambetul din fiecare zi mi-l picteaza Vlad pe chip. E magic ca ne-am gasit, ca ne avem unul pe altul. Inevitabil, momente de ‘low’ avem amandoi pe rand, dar faptul ca-l am pe el, ca e aici, ca oricat de jos as cadea, ma trage de mana si mergem inainte, e sutul-n c*r de care am nevoie. Si, sa fim drepti, sunt mai frumoasa cand zambesc.

Unde va gasim acum?

Deocamdata si doar deocamdata, ne gasiti pe pagina de Facebook Snail Travel. Curand, ne veti gasi si pe Vimeo si pe site-ul nostru, urmatorul bebelus al clanului Melc.

Ne numim Snail Travel, incetisor dar sigur luam cu asalt lumea de digital nomads. Si suntem super norocosi sa avem cea mai buna profa, sa facem parte din echipa ta de invatacei.

Multumim pentru tot, Ioana! Ca si in yoga, cand elevul e pregatit, profesorul apare.

Make your dream life a reality

DIGITAL NOMADS SCHOOL IS OPEN NOW

Leave a Comment