Masca, satul magic al Canarelor

Un soare bland, de toamna tarzie, incalzeste plajele din sud. Este duminica, iar strazile sunt pustii dimineata. Cativa turisti se intorc beti de la discotecile de pe malul Atlanticului. Noi, cu rucsacul in spate, ne pregatim de o noua aventura - satul Masca, celebra destinatie turistica a insulei Tenerife, ne asteapta. Nu este pentru prima data cand mergem in Masca, insa traseul ni se pare la fel de spectaculos. "Poate prea spectaculos", vorba prietenilor nostri, care conduc masina pe strazile serpuitoare, care imbratiseaza muntele in serpentine ametitoare, care iti taie rasuflarea.

Cactusi, tevi de canalizare, roti de masini, orasele pierdute, plantatii de bananieri si un rasarit glorios, care se prelinge pe muntii vulcanici din jur - acesta este spectacolul drumului pe care il urmam. Insa scena se schimba treptat, padurile de conifere iau locul plantelor de desert, iar daca deschizi geamul masinii, un aer rece, intepator si pur patrunde violent in plamanii nostri.

Ajungem rapid in Santiago del Teide, un orasel de la poalele muntilor, strajuit de o biserica, de o poienita cu eucalipti si palmieri, cu gratare din piatra parasite si lipsit de orice urma de viata. Pe stanga, un indicator ne arata drumul spre Masca. O poteca ingusta care se pierde in zare, ca un brau al muntelui din fata noastra. Acest drum a fost construit abia in anul 1991, pana atunci satul Masca a fost rupt de lume, pasii localnicilor fiind scrisi pe nisip si poteci doar de ei stiute.



Masca a fost numit mult timp "the forgotten village". Aici nu ajungeai decat pe mare, din Los Gigantes pana in Golful Masca si apoi urmand un traseu ascuns si dificil, de 4 ore, numit sugestiv Barranco del Infierno. Legenda spune ca satul Masca nu a fost niciodata atacat de pirati. Motivul aparent este tocmai faptul ca in aceasta zona se ascundeau oamenii marii si isi doseau bogatiile furate in pesterile de pe traseu.

Dupa cei 5 kilometri de serpentine ametitoare, ne oprim sa facem fotografii in creasta muntelui. Vantul este atat de puternic incat misca masina pe alee si ne da o senzatie de sfarsit de lume. Totul pare invelit intr-o ceata densa, iar valea din fata ochilor nostri este ascunsa de nori ce plutesc mai jos decat noi.

Coboram incet, drumul se desfasoara pe ghicite, ca si cum masina ar pipai fiecare piatra, fiecare curba. Cateodata alti turisti ne taie rasuflarea aparand in fata noastra din senin, cu viteza. Drumul nu este doar periculos, ci si incredibil de ascutit, simturile tale luand-o la goana, iar adrenalina pulsandu-ti in urechi. 



Satul Masca se vede acum in toata splendoarea celor 10 case. Surprind o oarecare dezamagire pe chipul prietenilor mei, aflati pentru prima data aici. Da, destinatia turistica este o mare iluzie. De fapt, Masca este un doar un sat, cu un bar si o cafenea, cu plantatii de cartofi, de portocali si de cactusi, cu oameni putini si cu riduri adanci de la soare si vant, cu un magazin de suveniruri, cu o biserica in care incap maxim 10 persoane.

Insa magia satului consta in simplitatea sa. Un copac batran de secole troneaza in mica piata din sat. Biserica din piatra alba este inchisa cu porti din lemn masive, casele sunt sapate in munte, iar aleile se pierd printre tufe si palmieri. Portocalii isi revarsa fructele, iar cactusii impanzesc drumurile pana la orizont. Razele de soare curg pe versantii muntelui Teno, creand un joc de lumini si umbre ametitor. De pe drum vad casele albe, florile de stanca, un batran care fumeaza o pipa privind cu indulgenta la turistii in pantaloni scurti si in departare, oceanul, ca o pojghita de timp, intre munte si cer. 



Pe acolo veneau piratii, ascunsi de nori, manati de vant, cu povara de aur si de nestemate. Inca mai cred ca acele pietre s-au pierdut pe drum si au devenit parte din acel pamant uscat si dur. Uneori, cand soarele atinge o anumita piatra, aceasta straluceste ireal, ca sceptrul unui rege. Daca asculti vantul aici, el stie sa sopteasca legende. Aerul este mai greu de respirat, mai provocator. Apusul se stinge in suvoaie de arama pe crestele muntilor, ca un val de argint peste mare si cu sclipiri de rubine vechi peste acoperisurile ascunzatorilor din stanca.

Pe un camp terasat, case taiate in piatra si parasite strajuiesc o livada salbatica de portocali. Fructele zemoase se rostogolesc in valuri portocalii peste pamantul negru, african. Un batran cu privire calma si rugatoare are cateva fructe intr-o punga de plastic si incearca sa le vanda turistilor. Acestia stramba din nas si trec mai departe... Noi mergem la cules de portocale si umplem un rucsac intreg. Fructele sunt pline de seva si parfumate, nu au samburi, nu sunt tratate, sunt simple si rotunde, cu zeama vie si gust dulce, de poama arsa de soare si crescuta in aer sarat, batuta de vantul aducator de viata, culese de maini dornice, mancate cu pofta inimii imbatate de bucurie. 



Drumul de intoarcere a fost tacut. Am inchis ochii si nu am vrut sa privesc in urma. Inserarea transforma satul Masca intr-un loc magic, in care doar stelele si vantul isi mai soptesc mirarea printre case.